Cam prin a doua zi de Crăciun, când sarmalele își așterneau pentru digestie și cozonacul din bucătărie plângea după feliile lipsă, o furtună puternică se pornea pe Internet. Totul se poate rezuma la o întrebare simplă: Este Don’t Look Up un film bun? Primii și-au dat cu părerea entuziaștii comediei scrise și regizate de Adam McKay despre doi oameni de știință care avertizează omenirea că o cometă va distruge planeta dacă nu facem nimic.
Pe urmă au venit spectatorii cinici, care au strâmbat din nas și-au zis că nu e cine știe ce, s-au văzut și filme mai bune pe lumea asta care-i pe cale să fie distrusă de o cometă. Pentru ca, în actul al treilea, totul să fie despre sufletul hain al celor cărora nu le-a plăcut filmul. Așa că, în piața publică a Internetului, a început o punere la punct a detractorilor, văzuți ca scârbe închipuite care le stricau bucuria celorlalți.
Ceea ce mi-a adus aminte de o mai veche observație: nu există insultă mai mare decât să-ți spună cineva că-i o porcărie un film care ți-a plăcut. Și e un mister aici. Nu e vorba de o simplă nepotrivire de gusturi. Reciproca nu e valabilă. Dacă cineva îți spune că i-a plăcut un film care pe tine te-a plictisit, reacția nu e la fel de violentă. Ba dimpotrivă, parcă-l invidiezi puțin, că a reușit să urmească prostia aia până la capăt, că a putut să-i dea un sens și să se bucure de efectul unor imagini.
Avem, deci, acest mister: de ce te-ai simți amenințat că o altă persoană a strâmbat din nas la filmul care ți-a plăcut? Există bătălii mai importante pe lumea asta.
Două sunt explicațiile pe care le-am găsit. În primul rând, e nevoia noastră de a ne justifica energia mentală pe care am investit-o deja. Nu e ușor să îți placă un film. Trebuie să-l urmărești până la capăt, să-l înțelegi, să pui povestea cap la cap într-un tot rotund, să stabilești cum se leagă de experiențele tale și de alte filme pe care le-ai văzut, iar la final, după ce-ai cântărit bine fiecare element și-ai netezit orice asperitate posibilă, să decizi că filmul ți-a plăcut și că timpul și energia mentală au fost cheltuite cu folos.
Închipuiește-ți că pe urmă dai peste o recenzie negativă. Dacă autorul e un critic serios, în verdictele căruia ai încredere, poate că o să încerci să-ți dai seama de unde vine nepotrivirea de gust. O să-i cântărești argumentele și poate că o să-ți mai temperezi și tu entuziasmul. Dar dacă detractorul e un băiat de pe Internet, reacția violentă e ca și gata. Eu m-am chinuit să ridic un mic altar filmului pe care tocmai l-am văzut și-ai venit tu să arunci cu căcat pe el.
Apoi, e un spectacol neplăcut să vezi un veșnic nemulțumit. Oamenii ăia au strâns bani ca să facă filmul, au plătit un scenarist să scrie vorbele, un regizor ca să-i coordoneze pe actori, niște operatori ca să umble cu camera, apoi au dat materialul brut la montaj și-au organizat o campanie de marketing pentru lansarea filmului doar pentru ca un băiat care n-a produs niciodată nimic în viața lui să strâmbe din nas și să scrie pe Facebook „slăbuț“.