An de an, la vremea asta, când te trăsnește parfumul teilor din Parcul Copou, strămoșii noștri ies din nou la iveală sub formă de oale și ulcele, bucurându-se de un binemeritat respect din partea urmașilor, nu doar ieșeni băștinași, care vin să cumpere / caște gura la Târgul Național de Ceramică numit „Cucuteni – 5000” și ajuns acum la a 56-a ediție…
An de an, la vremea asta, se face mare îmbulzeală în parc, oamenii iau cănițe, ulcele, obiecte de ornament, le pipăie, le miros, le zgreapțănă cu unghiile, încearcă să se tocmească (dar fără noroc, de obicei, că prețurile sunt pe cât de mari, pe atât de bătute în cuie), iar mulți chiar le cumpără. Habar n-am de ce cumpără ieșenii ceșcuțe, străchini, oale și ulcele în fiecare an: or fi consumabile, care se sparg de la o ediție de Târg la alta? Se bat cu ceștile în familie, își trag în cap cu oalele, folosindu-le drept argumente? Sâmbătă m-am întâlnit acolo cu un vecin și prieten, bucuros că tocmai își luase încă opt ceșcuțe pentru țuică și patru halbe de bere din ceramică frumos smălțuită și mi-am amintit că anul trecut cumpărase și mai multe; mi-e jenă să-l întreb ce s-a întâmplat cu ele.
Măcar cu cucii-fluier e mai ușor de explicat. Îi cunoașteți, cu siguranță: păsărici smălțuite și ornate, cu găuri pentru turnat apă și pentru suflat, să scoată triluri. An de an, la vremea asta, deasupra parcului se ridică un cor de cucăieli urmat de cam aceleași zgomote de cuci trântiți de asfalt, de sunetele unor palme, de răcnetele „Ceara mă-tii de copil, ți-am spus să încetezi, că mă doare capul!”, de bâzâituri înfundate printre lacrimi și de reproșuri „Nevastă, ai vrut tu neapărat să-i cumperi iar cuc! Ai uitat ce ne-a făcut anul trecut?”.
În ciuda caniculei, și la ediția asta e multă lume, ca în tramvaie, pe vremuri, la orele de vârf: mai prin miezul târgului nici nu te prea poți opri când vrei și unde vrei, fiindcă te ia puhoiul, te împinge lumea din urmă. O doamnă bine, de vârsta a treia, cu pălăriuță de soare, târa după ea un cățel, care a făcut un căcățel taman în miezul înghesuielii generale, fiind luat pe tălpi și întins pe câțiva metri pătrați de iubitorii ceramicii tradiționale românești.
Și alte simțuri au participat la eveniment: toți au simțit în nări parfumul teilor de care parcul e plin și în urechi sunetele instrumentelor celor de pe scena din apropiere, că în paralel se ține și a VII-a ediție a Festivalului de Fanfare, de-abia se putea înțelege om cu femeia lui, vorba aia. Aștept spartul târgului de peste câteva ore: din experiența anilor trecuți știu că atunci unii mai lasă din preț, n-au chef meșterii populari să-și care toată marfa înapoi atâta drum, până la Horezu, la Corund / Korond, la Marginea, în Republica Moldova sau de unde au mai venit. Merg să-mi iau și eu cănițe, vreo două halbe, poate și un cuc, că e bun la casa omului.
Una peste alta, situația economică nu-i atât de gravă, de vreme ce românii cumpără străchini, oale, ulcele și cănițe: e semn că încă mai au ce pune în ele! Iar cucii merg ca bibelouri – plus că, din câte mi-a arătat un fost coleg, se poate bea și votcă din ei.