De trei zile plouă cu găleata și e frig, dar te încălzești dacă urmărești cum se pot încinge și lua la harță critici din diferite țări din cauza lui Cristian Mungiu. Filmul său, inspirat de evenimentele de la Tanacu, a provocat controverse înfierbîntate, iar dezbaterea pare departe de a se stinge, cu atît mai mult cu cît După dealuri pare a rămîne în cărți, “un concurent serios pentru Palmares” – cum scria cotidianul Metro. În clasamentul la zi (alcătuit de un juriu internațional ad-hoc) instituit de revista americană Screen, după premiera primelor 12 filme din 22, el continua să deschidă plutonul, la egalitate cu Love al lui Michael Haneke.
Publicația 20 minutes vede în noul film al lui Mungiu “o fabulă aspră” în care cele două interprete emoționează prin naturalețea și capacitatea de a transmite relația dificilă a două idealuri divergente”. Etienne Sorin, de la Evene îi reproșează, totuși, durata exagerată: "Nu văd ce s-ar fi pierdut dacă ar fi avut cu o oră mai puțin. Ar fi cîștigat în densitate și în emoția care făceau forța lui 432”.
Revista Slate titrează, semnificativ, “Au dela des collines – filmul de deschidere”, subliniind că adevărata competiție n-a început cu Lowless, Paradise sau The Hunt, producții convenționale de festival, exact opusul descoperirii, experimentului care ar fi putut aduce ceva nou artei cinematografice. “Si, totusi, iată –scrie Jean-Michel Frodon- există și cinematograf cu forța mizanscenei lui Mungiu, capacitatea sa de a observa, de a lăsa să vibreze ceea ce umple corpul… După dealuri nu e un film despre religie sau despre secte, nici măcar despre individ-colectivitate, e un film care deschide fiecărui spectator o deliberare complexă, nu atît despre “subiectul” scenariului cît , mai curînd, cu propria sa relație cu povestea, cu personajele și cu spectacolul. Este o deschidere pretutindeni în această captivitate desăvîrșită…”
Dar, după această explozie de entuziasm, dai în Le Point de titlul “Au dela des collines: decepția Mungiu!” și afli că autorul acestei note n-a găsit în film decît “simbolism inutil și un scenariu stîngaci în doua oră și jumătate în care ți se vîră în cap mesajul că religia face rău în numele binelui.” Noroc ca în Télérama Pierre Murat semnalează că “religia, care pare a fi aici ținta atacului, poate evoca puterea politică dictatorială care a aruncat ani de zile țara în orbire și infantilism. În ambele cazuri renegatul sau dizidentul devin, prin forța lucrurilor, primejdioase pentru ordinea stabilită. Cristian Mungiu filmează totul într-o țară fără vîrstă. Ne regăsim în eterna confruntare între aspirații spre salvare și atracția pierzaniei" – conchide autorul.
Și fiindcă filmul poate fi luat și drept un atac la adresa religiei, căutăm să vedem ce scrie, mai aplicat, La Croix. Ziarul găsește remarcabilă măiestria formală, de o frumusețe sumbră și epurată, absența parti-pris-ului care-l prezervă de orice generalizare și condamnare facilă. Pentru Murielle Joudet de la Chronicart frapantă este însăți “noțiunea pesimistă a autorului”, iar Sziget găsește “tarkowskiană observarea meticuloasă a ritualului calugărițelor” și-l apreciază ca pe cel mai bun film al competiției de pînă acum. “Un cinema adevărat”, cum conchidea Siegfried Forster, la RFI.
Cu toate astea, controversa lucrează pentru Mungiu, chiar și cînd acesta e negat cu furie.