Am cunoscut, cu multă vreme în urmă, o fiinţă deosebită. Timp de şapte ani a venit în fiecare toamnă la Bucureşti de la Iaşi, însoţită de maică-sa, ca să dea examen de admitere la facultate. În primii şase ani a dat, constant, la pictură monumentală. Cum n-a intrat, a venit şi în al şaptelea an să stea la noi pe perioada examenelor. De data asta a intrat printre primii/primele. Dar nu la Arte, ci la Facultatea de Drept. Adevărul e că n-avea în comun cu pictura monumentală decât statura de Laura Codruţa Kövesi. Doar că, la 25 de ani, era deja mult mai lată în umeri şi monumentală în talie. V-am spus: era o fiinţă deosebită.
A terminat Dreptul şi, fără nici un avertisment, a luat toate examenele necesare şi a ajuns judecător. M-am mirat foarte tare, cum s-au mirat toţi cei care o cunoscuseră până în acel moment. Pentru că fiinţa deosebită era nebună. Nebună la modul serios, cu toate actele necesare, cu ani de tratamente şi cu un comportament zilnic pe care cu greu l-am putea numi altfel decât deviant. Am dat vina pe medicina modernă, care a reuşit să transforme nebunul în judecător, şi n-am mai dat atenţie persoanei. Până când, după câţiva ani, am început să aflu că mandatul de judecător inamovibil al fiinţei nemaipomenite a fost presărat cu ciudăţenii. Că, oricâtă dreptate ar fi avut, judecătoarea nebună n-a condamnat decât bărbaţi, după ce făcuse în aşa fel încât să nu-i ajungă pe mână nici un dosar în care erau implicate femei. Că avea o aplecare deosebită spre dosare în care se dezbăteau cauzele unor bărbaţi de vârsta tatălui ei şi că avea grijă ca aceştia să primească pedeapsa maximă pe care legea îi permitea să le-o administreze. La un moment dat chiar i-a căzut în mână un profesor de la o facultate de Belle Arte pe care, dacă nu s-ar fi abolit între timp pedeapsa cu moartea, l-ar fi răstignit. În fine, fiinţa deosebită este în continuare judecătoare, aşa că n-am să mai pomenesc faptele sale, ca să nu fiu acuzat că fac presiuni asupra Justiţiei.
Mi-am amintit de această fiinţă deosebită săptămâna trecută, când am dat peste un interviu acordat de Cristi Danileţ, judecător, membru al Consiliului Superior al Magistraturii. Atunci când a ajuns în CSM, Danileţ era privit ca o mare speranţă a independenţei Justiţiei româneşti. Acum a ajuns un tocilar întârziat care se laudă pe blog-uri sau pe site-uri că este capabil să bată prim-miniştri.
În interviul cu pricina, acest puber bătrân cu mustaţă de licean întârziat ne spune, întâi de toate, că în România se jură pe Biblie, conform actualului cod de procedură, încă din 1968. E clar? În plin comunism, în momentul în care bisericile erau dărâmate, iar popii erau băgaţi în închisoare, în mintea judecătorului Cristi Danileţ se jura pe Biblie. Mai contează că nu e adevărat? Nu, atâta vreme cât afirmaţia vine de la un membru CSM.
Ca să înţelegeţi mai bine cât de pătruns este judecătorul Danileţ de propria-i persoană, în acelaşi interviu el declară că, asemeni lui Mircea Badea, are o constituţie atletică. I-aţi văzut pozele?
În fine, cireaşa de pe colivă, bomboana de pe tort sau mustaţa de pe raportul de ţară este declaraţia lui Danileţ conform căreia Ponta ar face bine să nu-l mai ameninţe, pentru că el are centura neagră la karate din 1997 – „nu ştiu dacă Ponta are aşa ceva“. Şi tot el mai spune că are şi „o fiică ce este campioană naţională şi europeană la karate, mă poate apăra şi ea“. Din nou vă întreb: i-aţi văzut pozele? Nu-i de mirare că fiica sa e campioană la karate, dar după pozele lui Danileţ e de mirare că fiica aceea există.
După aceste ameninţări cu bătaia, chiar dacă cel ameninţat este un fost procuror plagiator, eu mă întreb doar de câte ori o fi dat examen Cristi Danileţ la pictură monumentală. Nu am un răspuns, dar cred că ar fi trebuit să dea examene şi în ziua de azi, iar în perioadele dintre ele să mai renoveze puţin picturile din capela spitalului de zărghiţi.