Înc-un pas. Şase ore în urmă şi mai are două-trei
Şi se-nchină la două-trei minute o dată: „Doamne, Doamne, uite ăl şontorog“, „uite a chioară“, „uite cîine şchiop“, „uite frumuseaţă de icoană“, „uite biserica“. Bine că nu-s ca ei. Nu-i scînteiază vreo lumină în ochi Mariei Ciolpaciu din Roşiorii de Vede. Doar stă căscată la Patriarhia Română. Să se-nchine şi să pupe Moaştele şi Capul. Puţin lucru să pupi două mortăciuni sfinte odată?
A luat rata de 4,33, întîrziată cu juma de oră, la 5,08
A ajuns la Autogara Rahova la 9,39. Şi tramvaiul a adus-o la 10,16 colo sus la Mitropolie. E ora 4 după-masa. Timpul în viaţa doamnei profesoare Colpaciu e tare important. La ea la şcoală clopoţelul n-avea limbă şi îşi crease reflex. E rumeioară. Stă sub căciula ei de nurcă. N-a pus apă în guriţa aia a ei. N-a pus cărniţă, n-a pus nici legumă. A molfăit un covrig muced. „Nu se cade.“ Are dumneaei un of, un clocot şi vrea să fie curată chiar colo sus la moaşte. Să fie curată, pe deasupra şi pe dedesubt. Scuipă-n sîn de-o ispită şi iar stă gură-cască la lumea ce trece. Şi iar îşi ia aminte la mica ei cerere pentru Moaşte şi pentru Cap. Eh, poate-o reuşi pîn’ la 22,40, că are tren înapoi. Personal.
Uite încă trei paşi-nainte
Picoti. Şi i se zdruncină corpul ca la acele cu gămălie electrocutate de magnet. „Doamne fereşte! Ce-i cu mine?“ Şi aşa se răsfoi în capacul ei de nurcă de lumea se dădu la o parte. Cade! Nu cădea. Dar de cădea nimeni n-o ţinea. Cădea piftie. „Ce mi-o fi?“ „Ţine-te, femeie, pe picioare!“ Săreau glasurile. Şi nimeni n-o asculta. Lumea-şi amintea de cum căzuseră babe şi moşi în anii din urmă la Moaşte. Vîrtelniţă. Fiare. Neferecate guri, Doamne iartă-mă!
Pupă cu buzele. Se-nchină cu cruce mare
Şi rosti tare gîndu’ secret: „Doamne, să mi se recunoască alea două procente la pensie!“. Şi bătu mătanie. Se auzi chiţăit şi se umplu în jurul ei cu miros de maţe goale. Nu era doar reporterul de faţă. Se spune că înseşi Moaştele întoarseră capul şocate.