„În România toată lumea plînge“ – zicea clujeanul Sixto Peralta, la sfîrşitul partidei Steaua-CFR (1-1). Aflat de patru ani în România, reprezentantul unei naţiuni vesele a identificat astfel o dimensiune fundamentală a spiritului autohton. Deşi ne dăm mari glumeţi, ne punem imediat pe ţipat şi jelit cînd nu ne iese treaba. O facem şi preventiv, adeseori, ca-n consacratele parabole cu Petrică şi lupul, cu drobul de sare…
Da’ olandezii, inamicii noştri în războiul zarzavaturilor, ce-ar trebui să facă, mînca-v-aş sufleţelul de producţie internă? După ce arbitrul le-a anulat două goluri valabile cu Real Madrid, iar Marseille a bătut suspect de lejer la Zagreb (7-1!), ce-ar fi făcut ăia de la Ajax Amsterdam dacă erau români? Le crăpau venele-n cap de la urlete, boceau pînă la sfîrşitul vremurilor!
Deprinşi cu uneltirile, ne-am obişnuit să acuzăm comploturi chiar şi acolo unde nu-s. Nu-i că centralul Balaj a mai greşit la eliminări în derbiul de pe Arena Naţională. Dar e aiurea că tocmai barosanii de la Steaua şi CFR se dau de ceasul morţii, se acuză unii pe alţii şi împreună acuză arbitrajul. Ce mai, bărbaţi adevăraţi, spirite de luptător!
De cînd echipele nu mai au forţa să cîştige indiscutabil, normal că-s la modă discuţiile. În loc să vorbim despre valoarea jocurilor, dezbatem calitatea arbitrajelor. În funcţie de interese sau de rezultat, arbitrii nu-s oameni pentru oamenii de fotbal: sînt ori boi, ori vaci sfinte. Situaţi în logica asta strîmbă, vom continua să (ne) plîngem ca viţeii, c-aşa-i obiceiul pămîntului, pedeapsa noastră.
Şi vom plînge tot aşa, veacuri de acum înainte, pînă cînd noul proiect de Uniune Europeană ne va aduce, în sfîrşit, izbăvirea: arbitri şi patroni ca-n Germania. Să rîzi cu lacrimi de-aşa utopie!