Au trecut trei ani de când președintele Klaus Iohannis și-a preluat mandatul. Trei ani din cinci. Dacă acesta ar fi singurul mandat al președintelui, atunci 60% din el se va fi scurs fără nici măcar o singură realizare utilă. 60%!
Este nedrept, desigur, să punem în cârca domnului Iohannis toate nerealizările noastre din ultimii ani, dar un om care n-a făcut nimic 60% din perioada alocată contractului său cu alegătorii nu prea are de ce să spere la reînnoirea acestuia (a contractului, desigur).
Dar, până la Iohannis,
România a mai avut trei președinți, după 1989. Deși puterile președinților României sunt, teoretic, limitate de Constituție, poporul așteaptă de la ei mult. Și e normal, pentru că președintele este singurul politician ales direct de către întreaga țară.
Cumva, nu neapărat în litera Constituției, președinții noștri de după 1990 au fost motoarele electorale ale partidelor și coalițiilor care i-au susținut în alegeri. De aceea, așteptările omului care-și pune votul în urnă se îndreaptă, în primul rând, spre președinte. Are sau nu pârghii la dispoziție pentru a influența mersul țării, nici nu contează. Oamenii vor ca luminița de la capătul tunelului să fie aprinsă de președinte. În viziunea noastră, a celor alegem din când în când, președintele ar trebui, ca mediator al societății, să centralizeze speranțele noastre, să le dea o formă coerentă și să le transmită mai departe, spre executare, celorlalți aleși ai noștri. Măcar simbolic, președintele poate face asta. Dar pentru a o face, are nevoie el însuși de viziune, de energie și, în primul rând, de dorința de a o face.
În 2018 sărbătorim
100 de ani de la Marea Unire. Și, se pare, ne-am făcut un scop în sine din ideea de sărbătoare, deși, ca să fim sinceri, nu prea avem ce sărbători.
În primul rând, nu putem spune că sărbătorim România Mare. Aaa, cu multă nesimțire și ignorare fățișă a adevărului istoric, am putea spune și asta, dar…
Pe 1 Decembrie vom deschide butoaiele cu șampanie și vom de frâu liber artificiilor, într-un festin deșănțat, marcând Unirea.
Dar cum vom sărbători pe 27 martie și mai ales ce? Căci, uitându-ne spre est, acolo unde Basarabia ar trebui să fie parte a acelei Românii Mari din 1918, vom da cu ochii de o graniță.
Cum și ce vom sărbători în noiembrie, când ne vom uita spre Cernăuți? Ce vom sărbători privind spre Balcic, Caliacra, Silistra sau Turtucaia?
Exact. La 100 de ani de la Marea Unire, vom sărbători, plini de festivism și cheltuind grămezi de bani pe care nu-i avem, o Românie mai mică decât acum un secol. Și vom fi, desigur, mândri.
Acum un secol,
unirea sub același steag a teritoriilor locuite de români era un proiect de țară, o viziune. Astăzi e nevoie de mult mai mult.
Iar exact acesta este lucrul care ne lipsește în momentul de față: un proiect de țară. În ultimii 28 de ani am fost incapabili să creionăm un plan pe termen lung pentru țara asta. Ne-am fixat obiective pe termen scurt, eventual mediu la scara istoriei, dar nu am avut un adevărat proiect de țară. Integrarea în UE și în NATO nu au fost și nici nu puteau fi proiecte de țară. Au fost doar niște instrumente de care aveam nevoie pentru a ne dezvolta în deplină siguranță. Atât. Cum instrumente sunt și vor fi mereu infrastructura, respectarea legilor, construirea de școli și de spitale. Un proiect de țară presupune o viziune pe termen lung și tenacitatea de a subordona acestei viziuni energiile necesare pentru a realiza etapele de pe traseu. În ultimii 28 de ani nu am avut nici viziunea și nici măcar bunul-simț de a bifa acele lucruri fără de care ne vom trezi, în curând, mai înapoiați decât am fost vreodată.
Fie că am fi avut,
dar chiar dacă n-am avut acest proiect de țară atât de necesar, în ultimii 28 de ani n-ar fi trebuit să ignorăm acele lucruri fără de care nu se poate. În timp ce mințile luminate ale națiunii și-ar fi scremut mințile pentru a ne găsi un obiectiv măreț, administratorii treburilor de zi cu zi ar fi trebuit să se ocupe de infrastructură, educație, sănătate. N-au făcut-o. N-aveau timp de mărunțișuri, pentru că de-abia ce erau aleși în funcții și începeau să-și facă planuri cum să câștige alegerile ce urmau să vină în doar patru ani.
De fapt, acesta
a fost proiectul de țară al tuturor conducătorilor României din ultimii 28 de ani: realegerea în funcție, indiferent care ar fi fost această funcție.
Acum, cu un picior pus deja în centenarul Marii Uniri, ne aruncăm în a promite marea cu sarea pentru următorul secol. Gata, nene! Începând cu prima zi al celui de-al doilea secol al României aproape Mari vom face tot ce n-am făcut până acum. Parol. Pe 2 decembrie 2018 vor fi gata toate autostrăzile. Pe 2 decembrie 2018 vor fi gata toate școlile și spitalele de care avem nevoie. Pe 2 decembrie 2018 nu vom mai avea analfabeți, pe 2 decembrie 2018 totul va fi exact așa cum trebuie să fie lucrurile într-o țară europeană modernă, de început de mileniu III, o țară care va fi împlinit atunci 152 de ani de când există sub acest nume și 100 de când și-a mărit teritoriul.
Dar până atunci, până pe 2 decembrie 2018, ora 0,00, să petrecem și să ne veselim. Se știe că românul muncește mai cu spor atunci când se trezește mahmur, după o paranghelie de 100 de ani.