Parcă mai ieri se tînguia fabulistul pre versuri tocmit: „Noi vrem egalitate, dar nu pentru căței!“. Și îi țineau hangul democrații vajnici: „Libertatea (a cuvîntului) te iubim, ori învingem, ori murim!“. Vai, cîți iubitori întru Rațiu îi purtau cuvintele pe limbă, ca pe niște icre prețioase! „Voi lupta pînă la ultima mea picătură de sînge ca să ai dreptul să nu fii de acord cu mine!“ Ei, alta acu’! Nu contează că n-a zis-o el, da’ e un adevăr incontestabil! A gemut țara, pînă mai ieri, de atîta democrație, pe noi culmi de progres și civilizație. Și totul s-a năruit ca un castel de cărți de joc.
De cînd cu Georgescu, toate ne merg de-a-ndoaselea. Constatăm că ăla care îl votează (conform literei din evanghelia dreptului, sfînta Constituțiune) e un dobitoc, un putinist, un reacționar, un spălat pe creier (sau un descreierat – ceea ce e același lucru), o mangafa, o zdreanță, un jeg al societății. Cetățeanul nostru (sau al lor) se poate lua de mînă cu adversarul său (devenit peste noapte „dujman“), care e, citez, trădător, poponar, slugă, lingău, alogen și, evident, la fel de spălat pe creier. E o întrecere: care are circumvoluțiunile mai lucioase, mai bune să-ți ștergi ciubotele de meninge? Libertatea votului și a conștiinței? Fleac! Libertatea conștiinței? O provocare insidioasă.
Vorbesc aici despre un lucru simplu: convingerea tot mai răspîndită în toate bulele că modul de a gîndi al vecinului, al pasagerului, al săteanului, al spectatorului e complet greșit și trebuie extras cu grăbire și fără milă. Nu văd nici un efort (sau văd, da’ foarte rar) de a înțelege ce se întîmplă, cine pe cine provoacă, minte, falsifică și manipulează. Crește ca spuma supei senzația că ne aflăm în mijlocul unei mari conspirații. Rușii, serviciile secrete, guvernele mondiale, evreii (ca să mă exprim elegant), pidosnicii (același trend). Oamenilor le e imposibil să gîndească ceva cu propriul cap, sînt prea proști și prea oameni.
În această amestecătură de moțoțoaie gînditoare, sper că ați observat un fenomen de dată recentă. În mai toate tramvaiele au început să apară istorici ai poporului român, politicieni mondiali, vizionari apocaliptici, daci nemuritori, economiști neaoși. Îi vezi cum mormăie ceva în barbă, își dreg glasul și încep tunător, cu deștul ațintit către un adolescent bubos, cu căștile-n urechi: „Copile, ai uitat de istoria poporului român, cel mai mare și mai viteaz popor care a trăit vreodată. Fără românii care au ținut steagul sus, lumea ar fi fost vai și-amar. Ștefan cel Mare și Sfînt a călăuzit nația și a curățit glia! Români! – aici glasul se desfășoară ca o coadă de păun –, a venit ceasul sfînt al poporului ales! Vom călăuzi omenirea. Neamțul, americanul și chinezul vor veni în genunchi să ne roage să îi primim! (Brusc, vocea i se încălzește.) Drăguțul de Decebal ne zîmbește ocrotitor dintre nori și ne arată calea cea dreaptă! Tinere – se întoarce către adolescentul holbat –, averea ta e țara! Iar crăișorul nost’ e…“ Ați ghicit. El e.