De data asta o las pe Lia Bugnar să spună ce aș fi spus și eu, dar mai puțin pasional. (Florin Iaru)
Am văzut acum cîteva zile spectacolul Eu sînt propria mea soție de la Teatrul Mic. Spectacolul la care, acum cîteva săptămîni, o persoană trans a năvălit pe scenă la cinci minute după început. Era premieră. Persoana a strigat ceva de genul „Fake trans“ și altele de felul ăsta, preponderent ajutîndu-se de limba engleză, deși româncă, pe o scenă a unui teatru bucureștean. M-a contrariat foarte tare ideea că niște colegi care au făcut un spectacol au fost „pedepsiți“ în seara premierei de o persoană din public, la cinci minute după început. Dar n-am comentat nimic pînă cînd nu l-am văzut. Reproșul pe care l-a făcut persoana care a năvălit în scenă, goală de la brîu în sus și inedit îmbrăcată în partea de jos, era că ceea ce joacă Gabi Costin în spectacol ar fi trebuit jucat de o persoană trans. Apoi, în interminabilele discuții din zilele de după, reproșul s-a extins și la faptul că regizoarea, chiar și actorul, ar fi trebuit să consulte comunitatea trans, să verifice dacă aceștia sînt de acord ca spectacolul să se facă, să le ceară un soi de îndrumare, să le ceară binecuvîntarea, să „facă documentare“ discutînd cu ei. Sau așa ceva.
Așadar am văzut spectacolul și este ceea ce se cheamă un one man show, adică timp de două ore vedem un singur actor pe scenă. Se întîmplă că acel actor joacă în cele două ore circa 40 de personaje, dintre care unul e trans, cîțiva sînt gay, mulți sînt bărbați hetero, altele sînt femei hetero, ba chiar și copii sînt printre cele jucate. După ce am văzut spectacolul, pot să spun nu numai că o persoană care nu are studii de actorie n-ar fi putut interpreta toate acele roluri, dar cam 99% din actorii din România n-ar fi putut s-o facă. Nu și în cazul lui Gabi Costin. Mi-e rușine că îl văzusem doar într-un spectacol și n-am știut ce uriaș actor este acest om. Felul în care își folosește vocea te duce spre bănuiala că, în cazul lui, natura a făcut o excepție și i-a dat pur și simplu mai multe glasuri. Mobilitatea lui e halucinantă, expresivitatea corporală nu e nici ea mai prejos. Energia cu care duce acest spectacol timp de două ore ține de zona suprarealismului. Dar eu, care am în CV-ul meu trei one woman show-uri (Fata din Curcubeu, Felii și Această Sonia), știu că, oricît de bun ar fi actorul, trebuie să aibă pe cineva care să-l conducă. Teodora Petre a lucrat în cele mai fine detalii o poveste complicată, bazată pe un caz real, cu multă istorie în ea, cu salturi înainte și înapoi în timp, făcute, de multe ori, de la o clipă la altă, cu dialoguri între trei-patru, uneori și mai multe personaje (totul jucat de un actor)… N-am simțit cînd s-au dus alea două ore. Spectacolul e o bijuterie, o performanță, atît regizorală, cît și actoricească, o spun limpede, în caz că nu reiese din ce-am scris pînă acum. În afară de asta, personajul trans din poveste e jucat extraordinar de fin și tratat cu evidentă admirație și tandrețe de făcătorii spectacolului. Partea grotescă și care ține strict de absurdul vremurilor pe care le trăim este că unii dintre colegii din teatru i-au făcut albie de porci pe regizoare și pe actor (nu e o exagerare) că nu-și cer scuze oficial de la persoana trans care a năvălit pe scenă la cinci minute după ce începuse spectacolul și care, cum e și normal, a fost condusă afară de oamenii de la pază. Și nu numai de la persoana cu pricina ar fi trebuit ei să-și ceară scuze, ci și de la întreaga comunitate trans. Ceea ce ei n-au făcut. Regizoarea a primit mesaje de înjurături, blesteme, amenințări cu bătaia, cu moartea și cu ce i-a mai dus capul pe acești apărători ai drepturilor la liberă exprimare și luptători împotriva discriminării. Prestația lui Gabi Costin a fost desființată pe nevăzutelea de nenumărați nonspectatori în mediul online. În seara în care eu am fost la spectacol am văzut o sală de oameni care se uitau fascinați la actorul din fața lor. La sfîrșit s-a strigat „Bravo“ și s-a aplaudat mult. Pentru că e un spectacol bun, cu un actor la fel de bun. Dacă-l vezi.
Ce mă întreb eu este cum militezi pentru egalitate în drepturi, cînd încalci dreptul unor artiști la exprimare? Cînd le dictezi cum ar trebui să-și facă treaba? Cînd susții că n-au voie să acționeze fără să îți ceară ție voie? Comunitățile gay și trans au trăit abuzuri și discriminări atroce de-a lungul istoriei, încă le trăiesc în multe locuri de pe lumea asta și nu cred că vreun om zdravăn la cap ar putea să nu recunoască acest lucru. Acești oameni știu ce înseamnă să ți se pună bocancul pe cap, să fii pedepsit pentru ce ești, să fii discriminat pentru că ești diferit, să n-ai drepturi elementare în societate. De aceea, întîmplarea de la spectacolul Sînt propriamea soție este cu atît mai cutremurătoare. Artiștilor de pe scenă li s-a încălcat dreptul la exprimare, la libertatea de creație, la libertatea de a-și face meseria așa cum aleg s-o facă. O aberație care a fost tratată ca un act de curaj și aplaudată în cor. Am mai spus-o, am prins mulți ani în comunism, toată copilăria și adolescența. Știu cum e să ți se spună că albul e negru și tu să trebuiască să te prefaci că ești de acord, știu cum e să fii în turmă. Și nu mai vreau. Absurdul tratat ca firesc este anticamera utopiei. Nu mai vreau să văd iarăși anomalia în fruntea societății, pentru că mi se pare mult să văd asta de două ori pe durata unei singure vieți.
Lia Bugnar