Vara asta se poartă nostalgia. Prezentul e auster, viitorul se prevede și mai și. Deci și prin urmare, trecutul e la modă. Într-o atmosferă de-a dreptul incendiară (chiar și la umbră), consumăm din abundență produse retro vintage sau „ca pe vremea bunicilor“, la radio sau la TV, la festivalurile muzicale sau gastronomice. Normal că din peisaj n-avea cum lipsi și atît de dragul nostru fotbal mioritic. „Fotbalul e un fenomen social…“, vorba aia. Țintarul meciurilor din prima etapă aduse apă la moară nostalgicilor de toate soiurile, de la Mitică Dragomir și pînă la mai tinerii realizatori sau invitați în studiourile radio-TV. Avurăm parte și de UTA-Craiova și Oțelul-Petrolul. Adică de meciuri între niște foste campioane din provincie, cu foști jucători glorioși și cu suporteri inimoși. Pînă în ziua de azi, meciurile ca meciurile, scorurile ca scorurile, mai lasă-le!
Dar nu poți pentru ca să nu te întrebi, că așa îi șade bine nostalgicului: păi, nu era mai bine înainte? De cînd n-au mai cîștigat echipele asta campionatul? Din acest careu de ași, Oțelul e cel mai recent club pe lista laureaților, după care a dat faliment. Mai departe, tot ca nostalgic poți ridica și alte probleme sensibile, mai ales pe partea economică. Universitatea lui Craiova e bine-mersi, dar cît de gratuit mai e învățămîntul superior din România și de ce se taie bursele studenților care oricum nu mai învață ca pe vremuri? Cît proletariat mai există la Uzinele Textile Arad?
În ceea ce privește Oțelul-Petrolul, aici chiar că nu există dubii. Oțelul s-a vîndut la anglo-indieni, iar Petrolul a încăput pe mîna austriecilor. Mergînd și mai departe, coborînd în ligile inferioare, se agravează nostalgia, din nostalgie poți pica ușor în suveranism și pac, fandacsia-i gata. Pentru suporterii de tip B sau C, clar că era mai bine. Înainte existau trei serii de Divizia B, iar unii fotbaliști de atunci jucau la fel de bine ca ăștia din Superliga de astăzi și erau români ca toți, cu toții. După niște decenii de împliniri mărețe (se fac 35 de ani), destui oameni au ajuns să regrete marile întreceri de pe vremea socialismului. Cum să nu te întrebi ca sfînt, ca Ștefan cel Mare, în Apus de soare: „Unde mi-s Armătura Zalău sau Rulmentul Bîrlad, un Cimentul Medgidia sau Industria Sîrmei Cîmpia Turzii și așa mai departe?
În urma unor privatizări mai mult sau mai puțin discutabile, au dispărut fostele ctitorii ale industriei ceaușiste. Așa au dispărut și fostele cluburi de fotbal, cele care produceau jucători pentru divizia A. Nici pînă în ziua de astăzi n-au fost condamnați asasinii economici care au ucis Tractorul Brașov sau ARO Cîmpulung. După Evenimente, ARO Cîmpulung a rulat puțin și în liga lu’ Mitică. Marele bai e altul: că s-a dezindustrializat România, da’ tot nu s-a născut o veritabilă industrie a fotbalului românesc. În acest parcurs nostalgic, a nu se crede cumva că avem ceva cu dom’ Mitică. Dimpotrivă. Îl simpatizăm, întrucît ne leagă o Chimie specială. Apropo, ce mai știți de combinatul din Rîmnicu Vîlcea? Cum o mai duce? Mai trăiește? Hai România!