Există un Bucureşti secret, învăluit în cele mai împuţite miasme, la care n-aţi visat nici într-un coşmar, o peninsulă înconjurată pe de trei părţi de apele lacului Plumbuita, pe nume Tei-Toboc, la cinci minute de mers pe jos de la Palatul Ghika Tei. În urmă cu aproape 20 de ani am fost luat în primire încă de la intrarea în Toboc de o gaşcă de cartier şi somat să declar scopul vizitei.
Cum scopul meu era unul pur turistic, mi s-a spus că pe peninsulă nu e nimic de vizitat, în afară de cimitir. M-am mulţumit cu priveliştea uluitoare a Tobocului văzut din împrejurimile mănăstirii Plumbuita: o întindere în formă de broască ţestoasă lungă de aproape un kilometru, înecată într-o mare de vegetaţie opacă, prin ochiurile căreia se iţeau cocioabe coşcovite, vopsite în verde şi albastru, acoperite cu carton gudronat, şi frânturi de uliţe ce coborau la gârlă, pietruite cu bolovani mari de râu. M-am întors în Toboc toamna asta, dis-de-dimineaţă, cu inima îndoită. O babă care şedea pe o bancă în faţa unei cocioabe albastre, acoperită cu un strat de o jumătate de metru de carton gudronat, m-a luat în primire încă la intersecţia străzii Petricani cu Paroşeni: „Eşti singur?“. „Da.“ „E singur“, a zis baba, peste gard, unor voci nervoase, care mişunau prin curte. „Maşina unde ţi-ai lăsat-o?“
„N-am.“ „N-are maşină. De ce filmezi, bre?“ „M-a trimis de la ziar să fac poze cu canalizarea.“ „E de la canalizare“, le zice baba vocilor de după gard. Uliţa Paroşenilor e pietruită pe jumătate cu bolovani mari de râu. Pe cealaltă jumătate au jupuit-o vremurile şi muncitorii de la canalizare, care sapă de peste doi ani, fără să-şi fi terminat treaba. Tobocul este singurul cartier bucureştean fără apă curentă şi canal. Apele menajere se aruncă direct în uliţă, se despletesc pe stânga şi pe dreapta şi, dacă au noroc, se adună pe mijloc, puţind pestilenţial. Absolut toate cel 27 de uliţe ale Tobocului sunt pietruite pe jumătate cu bolovani mari de râu, în care îţi rupi picioarele. Intru în uliţa Gimalău şi apoi pe Steaua Roşie pe lângă lac. Pe un teren viran înconjurat cu gard de sârmă, cu cinci arbuşti plantaţi recent, Primăria a pus un afiş: „Vă rog să păstrăm împreună spaţiul verde. Primar Neculai Onţanu“. Nu cred că din lipsă de spaţiu verde suferă zona. Sunt măsurat din cap până în picioare de găştile care s-au adunat deja în intersecţii. Unii par să mă căineze că merg pe jos ca fraierii. În 20 de ani s-au schimbat şi aici valorile şi maşina e mai scumpă ca omul. Încerc să fac o poză în cimitir, dar sunt somat să o distrug. „Bre, altădată te dădeam momeală la peşti“, îmi zice ţârcovnicul, iar popa, care face un parastas la doi paşi mai încolo, în faţa unui mormânt proaspăt, îl aprobă convingător din cap.
Publicat în Cațavencii, nr. 49, 12-18 decembrie 2012