Închei aici didascaliile pariziene, cu conştiinţa împăcată: am făcut tot ce-am putut. Dacă nu ai reuşit să combini ceva la Paris, cât de cât, mie n-ai ce-mi reproşa. Mai bine dă-ţi viaţa la-ntors şi pe urmă vedem.
Sau moartea: foarte aproape de cartierul Montparnasse, dai de piaţa Denfert, unde-i intrarea în catacombele Parisului, cel mai bun loc de agăţat din tot oraşul ăsta. Ai acolo vreo şase sau şapte milioane de morţi, pe care poţi conta oricând, pentru a impresiona o fată vie (după cum se ştie şi cunoaşte, fetele-s mai sensibile la chestii de-astea). Nu te speria când vezi coada perenă de la intrarea-n catacombe, ci bucură-te: coada aia e şansa ta.
Acolo găseşti ce-ţi trebuie, dacă eşti băiat isteţ: nu te buluci la tipa care e singură, pentru că aia fie-l caută pe Făt-Frumos, fie e cu gagică-su, care s-a plictisit de stat la coadă şi e la bistroul din colţ, să bea şi el o bere. Nu te duce nici la grupul de două fete cucuiete, vesele şi zâmbăreţe, pentru că dacă o îmbârligi pe una, prietena ei o să se bosumfle şi-o să vrea acasă, iar proaspăta-ţi cucerire o să plece cu ea, s-o consoleze. Lucrul frumos, curat, isteţ pe care îl ai de făcut e să te lipeşti de grupul de trei gagici (preferabil americance sau nemţoaice, că astea îs fete voioase): cât timp tu faci pe cocoşul în faţa celei care-ţi place, celelalte două se sparg de râs şi flecăresc în limba lor, încurajând-o şi încurajându-vă. Treaba merge ca unsă!
Pentru că, am uitat să-ţi zic, figura ’oaţă începe abia după ce intri în catacombe (15 euro biletul): fetele fac pe vitezele la-nceput, dar după aia le umflă groaza şi se strâng în tine. Au şi ele dreptate, că oricum ai lua-o, imperiul morţii nu e o privelişte tocmai plăcută; una e să te plimbi printr-un cimitir plin de cavouri (arată ca un orăşel) şi alta e să te baţi pe burtă cu morţii, la ei acasă! Dacă doreşti, poţi ciocăni un craniu, mângâia un femur, dezmierda o tibie, pipăi nişte metacarpiene… nu te opreşte nimeni.
După vreo doi kilometri (poate puţin mai mult) de distracţie, urci pe nişte scări în melc, nesfârşite, şi ieşi la lumina soarelui. Senzaţia e de nedescris. Îţi vine să te iei în braţe şi să-ţi faci o declaraţie de dragoste, doar aşa, de kiki, pentru că eşti român viu şi nu parizian mort. Dar, decât să faci una ca asta, mai bine du-le pe fete la hotel. E momentul!