Știi vorba neamțului: ”Nu te bate cu unul care nu știe să se bată, că ăla te omoară!”; are dreptate neamțul, așa anonim cum e. Dintre toți munții țării ăsteia, trei erau să-mi vină de hac, dar nu vedete ucigașe ca Bucegiul, Făgărașul sau Craiul, nu! Ci niște neica-nimeni. Ca masivul Lotrului, de pildă.
Ca s-ajungi, combinația e simplă: te trece careva cu mașina peste Parâng, pe Transalpina, și te lasă în Obârșia Lotrului, de unde apuci frumușel marcajul de creastă, spre vest, și nu-l lași timp de patru zile, până ieși în valea Oltului, undeva mai sus de Câineni. În Lotrului, vârfurile au peste 2000 de metri, dar urcușurile nu sunt grele; în marea majoritate a timpului, mergi pe plaiuri foarte lungi și pe curbe de nivel, așa că muntele nu pune probleme deosebite.
Surprizele urâte se întâmplă, în Lotrului, din cauză de vânt: fie nu bate deloc și te pierzi în ceață, fie bate îngrozitor și-ți smulge cortul cu totul. Chestia cu ceața devine după cum urmează: traseul este foarte bine marcat, dar dacă pierzi semnul, ești mâncat. N-ai cum să intuiești ”cam pe unde” ar fi drumul, ca-n alți munți, trebuie să te așezi, s-aștepți să se ridice, pe urmă să cauți semnul, din piatră-n piatră și din copac în copac. Uneori ai noroc și-l găsești repede, alteori n-ai, și poți pierde și câte-o jumătate de zi. Răbdare și tutun!
Cu vântul de noapte e încă și mai rău; în a treia seară am decis să punem cortul într-o minune de poiană, imediat sub creastă, cu izvor, cu iarbă deasă, cu tot ce vrei. Era târziu, noi – obosiți, părea cea mai bună soluție. Dar unul s-a pus în copite, nu și nu, să mergem mai departe, poate dăm de o stână, să dormim acolo (auzi, ”poate”!).
Am mers încă două ore, epuizați și înjurându-l cât mai colorat, dar în cele din urmă am ajuns sub vârful Voinigel, unde – o, minune a minunilor, o, Dumnezeu al proștilor! – am găsit o stână nou-nouță, dotată cu tot confortul imaginabil, și în plus, pustie! Ne-am instalat, gemând de fericire, iar peste noapte vântul a bătut atât de tare, încât ne trezea de trei ori pe oră, numai bine ca să-l auzim pe amicul nostru grohăind satisfăcut: ”Fără mine nu erați voi aici, nu, copii! Erați colo-n creastă, împachetați în cort, de-a dura către prăpastie… ehe, tot io, bă, tot mandea, săracul… exact așa să scrii, scribule!”.
Avea și el dreptatea lui. De aceea am scris exact așa cum a fost și mă semnez citeț,