În liftul meu e mereu muzică. De cele mai multe ori, muzică foarte nepotrivită pentru un lift – dacă se poate spune asta. În plus, e dată și tare. Piese românești vechi, sau în italiană și spaniolă, din perioada anilor ‘80.
Intru în lift cu una dintre vecine. Cum sunt nou în bloc, nu cunosc mai pe nimeni. Dânsa, o femeie pe la 45 de ani, cu două plase în mână, iar eu, junior, cu o șapcă întoarsă pe cap.
În lift, tocmai cânta aia cu “drumurile noastre toate”. Eu mă uit la dânsa. Dânsa se uită în jos. Către plasele-i. Părea puțin într-ale ei. Mă gândesc să fac o glumă: “V-aș invita la dans, dacă n-ați avea plasele astea”. Ea ridică fața către mine, se uită mirată în ochii mei, caută să înțeleagă ce e în neregulă cu mine, apoi, într-un târziu, zice: “Îmi pare rău, dar sunt căsătorită”.