Da? Se poate? Mă lași… Voci viguroase se simt îndreptățite să afirme răspicat: NU SE POATE! Într-o țară (de căcat, evident), cu un fotbal tot de căcat, ce s-o fi trezit să zică și Gheorghe Hagi ăsta? Cine este acest individ? Cine se consideră dînsul? A avut aroganța să afirme: „Da, se poate!“. Să susții asemenea enormitate în România de azi, zău, chiar nu se poate…
Sceptici din născare și negativiști prin antrenament, destui fii ai nației noastre, poporul microbist român, s-au bulucit să-i dea la gioale selecționerului Gică, chiar înaintea primelor meciuri oficiale – pornind de la banderola lui Ianis și ajungînd pînă la finețuri conspiraționiste, legate de convocările la lot. Dacă am fi ca frații noștri de gintă fotbalistică, latino-balcanică, am merge chiar mai departe cu criticile. Există niște suspiciuni rezonabile de plagiat. Un tip, Barack Obama, a cîștigat alegerile din SUA cu sloganul „Yes, we can!“. Păi, bine, băi Gheorghe Hagi, ce fel de rege mai ești tu dacă ai ajuns să-l copiezi pe un biet președinte american?!? Un președinte afro-american, cam negru, dar asta rămîne doar între noi. Din păcate sau din fericire, nu le avem cu heităreala. Dacă e să urîm ceva, urîm sentimentul romînesc al urii de sine. În sensul ăsta, discursul regelui ni s-a părut inspirat („inspirațional“ sau „motivațional“ sună ca dracu’). Chiar așa. De ce nu s-ar putea?
De bine, de rău, mandatul lui Gică Hagi a început mai degrabă bine. Acum, spre deosebire de prima lui domnie, regele a avut prilejul unor meciuri de pregătire ca să vadă pe ce oșteni se poate bizui. De peste mări și țări, de-alde Luis Munteanu, Florinel Coman sau Nicu Stanciu au răspuns prezent la datorie. E un lucru bun să-i ții aproape pe băieții ăștia talentați, oricît de îndepărtate ar fi campionatele unde joacă ei. Alt lucru bun este că, unul după altul, au debutat mai mulți puștani. Cîțiva se vor integra și în familie, așa sperăm, în zona defensivă. Coubiș sau Borza n-au prestat deloc greu. Mai departe om vedea. Mai departe. Altă chestie enervantă e aia legată de niște eterne, obsesive comparații nostalgice. Unde ne sînt jucătorii de altădată? Ne văităm toată ziulica și noaptea, ca babele pe marginea șanțului. Desigur că aveam un lot mai zdravăn în 1992 cînd zdrobeam Țara Galilor cu 5-1, într un meci oficial (a fost cea mai bună repriză a Generației de Aur cu Cornel Dinu pe bancă). Totuși, chiar și astăzi, în 2026, după acest amical cu galezii, putem zice că băieții noștri nu-s chiar de colea. Aici ne gîndim și la faptul că ne-au lipsit mai mulți premianți. Le-a dat motivare dom’ profesor Gică!
Celor care tot spun că fotbaliștii români nu mai sînt în stare de nimic, ei bine, le reamintim niște simple date. Ionuț Andrei Radu, declarat cel mai bun portar din Primera Division, conform unui clasament. Andrei Rațiu, finalist în Conference League cu Rayo. Denis Man, campion în Olanda cu Eindhoven. Răzvan Marin, campion în Grecia. Ne-am dori și mai mult, și mai mulți, firește! Pînă una-alta, pînă la meciurile oficiale, zicem că regele nu le zice rău. Da, se poate!
Lăsați-ne să ne pregătim pentru imnul Campionatului Mondial. Hai România!