Cînd eram studenți, Mariana Marin – Madi, cum îi ziceam toți optzeciștii – se simțea mai liberă decît păsările cerului, în pofida sfaturilor pe care i le dădea idolul ei, poetul Virgil Mazilescu. El trecuse prin cîteva experiențe cu Securitate, fiindcă avea principii și le exprima în gura mare. Madi nu-l lua în serios în privința asta. Bănuielile ei erau că poetul avea mai degrabă relații proaste cu milițienii care se ocupau cu păstrarea liniștii publice. Dar firește că nu-i spunea asta lui Mazilescu, căruia îi sărea țandăra din te miri ce și nu-și ierta nici discipolii.
Cînd mai deschide ochii Madi la lumea din jur, începe să scrie poezii care n-aveau cum să placă cenzurii, ceea ce își dădea și ea seama, dar ce era să facă? Să se mintă singură, ca alții, nu era în stare, dar se gîndea că, unde treceau de cenzură versurile lui Mazilescu, o găsi și ea o cale să-și publice poeziile. Madi nu știa să facă frumos pe la edituri și nu voia să-și facă ochi de cumătră cu cenzura. Singura ei așa-zisă concesie a fost că și-a intitulat al doilea volum Aripa secretă, trimițînd la Jurnalul Annei Frank, deși ce treabă avea o poetă din România anilor ’80 cu jurnalul de recluziune al unei fete evreice care a sfîrșit într-un lagăr de concentrare?
Mai tîrziu, cînd Madi Marin s-a dus s-o viziteze acasă pe Doina Cornea, poeta și-a dat seama că Virgil Mazilescu avea dreptate cu avertismentele lui despre Securitate. Iar în ’90, cînd l-a văzut pe unul dintre securiștii care s-au ținut după ea, cît era Madi de îngăduitoare – căci mai întîi i-a zis tipului că e incorigibil –, văzînd că insistă, i-a spus să dispară din fața ei, dacă voia să nu-i scoată ochii.