Noi sîntem români, mai sîntem români? Noroc cu Ziua Națională asta, că ne mai dă de gîndit. Chiar dacă incomod programată (parc-ar fi pus-o FRF-ul, pe frig, în sezonul terenurilor impracticabile), e un bun prilej și pretext de reflecție. N-ar strica, poate, să ținem anual și Ziua Naționalei. De exemplu, pe 8 iunie, ziua primului nostru meci internațional (2-1 cu Iugoslavia, la Belgrad, în 1922). În fond – vorba unui regizor din defuncta Iugoslavie –, patria este colecția cu fotografiile jucătorilor de la echipa națională. Să zicem că nu există? Ne-ar blestema moșii și strămoșii noștri care s-au jertfit pe cîmpurile de luptă și joc din Uruguay, Mexic și SUA, din Franța și Italia! La șapte campionate mondiale am fost, și la toate șapte am înscris goluri!
Azi, în sfîntă zi de 1 Decembrie, știm că nu vom fi la Mondialele din Brazilia. Nu vom fi acolo din 1.001 de motive. Un motiv ar fi că ne-a lipsit ceea ce, cîndva, cu vorbe mari, se numea “patriotism”. L-am trecut pe banca de rezerve, după anii de isterie naționalist-comunistă, dar n-am pus altceva în loc. Cînd ieșim la paradă, sîntem stîngaci și înțepați, de parc-am fi înghițit doar bățul de la tricolor. Altfel, ca să ne salvăm de noi înșine, vrem străini. Vrem președinte străin la Comisia de Arbitri; antrenori străini – la selecționatele de copii, juniori și tineret; străini naturalizați – la Națională. Ne-ar mai lipsi doar niște suporteri din străinătate, că finanțatorii vor veni ei, odată cu chinezii. Da’ chiar așa, băi, moșule?! Adică noi, la noi, la Românica, nu mai avem nimica? Hai să nu uităm că, totuși, din puținul nostru, am dăruit ceva umanității microbiste. Pe Hagi – turcilor de la Galata, pe Gică Popescu – catalanilor de la Barça, pe Dan Petrescu – londonezilor de la Chelsea, pe Mutu – tabloidelor din lumea-ntreagă. Nu mai pomenim de Lucescu și de atîția antrenori români care au civilizat arăbimea, din Golf pînă-n Maghreb…
Cînd vorbim despre patriotismul absent și necesar, nu ne gîndim, firește, la tînguielile sămănătorist-pășuniste sau la delirurile neaoșist-ortodoxiste. Patriotismul, așa cum îl vedem, e un sentiment tonic, relaxat și constructiv. E construit prin incluziune, nu prin excludere. Acceptă diversitatea, ba chiar o promovează, în ciuda obsedaților de purisme etnice. Nu vom defila cu brîie și cămeșoaie, cu crucea-nainte, zbierînd că “Noi sîntem români!”. Sîntem români, firește. Care-i problema? În ipotetica noastră colecție de fotografii figurează Dobay și Baratki, Petschovschi și Dembrovschi, Nünweiller și Bölöni, Klein și Belodedici, Bănel și Latovlevici. Antrenori: nea Ciogli Vogl, nea Piști Kovacs și nea Imi Jenei. A fi român nu e neapărat o mîndrie. E o meserie grea și, prin aceasta, plină de responsabilitate.
O luăm iar de la capăt, ca de fiecare dată. Regăsi-vom oare, măcar parțial, entuziasmul începuturilor? Tot în 1922, anul încoronării lui Ferdinand Întregitorul, echipa României disputa primul meci pe teren propriu, cu Polonia (1-1). Formația noastră: Szatmary – Bartha, Hirsch – Kozovits, Honigsberg, Koch – Micinski, Guga, Strock, Ronnay, Drescher. Se întîmpla la Cernăuți, pe stadionul “Maccabi”. Deci, hai România Mare! Hai ai noștri, hai România, oriunde s-ar afla!