Deoarece creştinii nu duceau lipsă de fantezie, ereziile se înmulţeau ca ciupercile după ploaie. Barbelognosticii (o sectă care îşi trăgea numele de la o divinitate numită Barbelo), de exemplu, „extrăgeau manual fătul din pîntecul barbelognosticei însărcinate". După ce recuperau avortonul, îl pisau într-o piuă şi-l amestecau cu miere, cu condimente, cu piper şi uleiuri parfumate, pentru a face un soi de pateu“ (v. Michel Onfray, O contraistorie a filosofiei, vol. 2, Creştinismul hedonist, Editura Polirom, 2008). După ce preparau fătul, gustau din el în timpul unor ceremonii sexuale…
Într-un Manual al inchizitorului de la 1376 sînt descrise mai multe secte precum: „pneumatomahi, pentru care numai Tatăl şi Fiul sînt Dumnezeu, nu şi Sfîntul Duh; papianişti, care cred că, la o mie de ani după moartea sa, Hristos va reinstaura regatul evreilor împreună cu aleşii săi; pepuziţi, care în timpul liturghiei sfinţesc lapte, nu vin, spre deosebire de hidroparastaţi, amatori de apă pentru cupele lor; mesalinieni – sau euhiţi, sau entuziaşti –, care-şi petrec toată viaţa în rugăciune, fără să mai facă şi altceva; tascodrugiţi, care venerează două prostituate; apotactiţi, care-i detestă pe oamenii căsătoriţi şi pe oricine deţine ceva ca proprietate“ (v. op. cit., pag. 80).
Norocoşi cei care, la fel ca mine, au devenit, cu ajutorul lui Dumnezeu, atei.