Puțin deasupra mării, săpată adînc în malul calcaros al Coastei de Azur, la jumătatea distanței dintre Monaco și Nisa, urcă încet poteca lui Nietzsche, un drum de 2,5 kilometri care pornește din curtea vilei unui domn cu Hummer H2 și se oprește în micuțul sătuc medieval Eze, la porțile restaurantului cu două stele Michelin „Capra de Aur”, care servește iepure la 93 de euro și porumbel la 98 de euro. Se spune că drumul pe poteca asta l-a inspirat pe Nietzsche să scrie finalul de la Așa grăit-a Zarathustra și nici nu-i de mirare la cîte lucruri îți vine să zici despre Dumnezeu după ce-ți rupi gleznele prin soarele Mediteranei o oră. Din loc în loc pe traseu sînt plasate și mici indicatoare care marchează locurile în care se presupune că Nietzsche s-a oprit să se gîndească, și asta e foarte bine pentru că poți și tu să te oprești în aceleași locuri ca să te gîndești la diverse. E posibil să nu găsești iluminarea intelectuală pe poteca lui Nietzsche, dar un lucru ai să găsești cu siguranță: rahați, sute și sute de rahați. Începînd din curtea omului cu Hummer-ul și pînă la iepurele fezandat găsești material fecal cît să-ți ajungă o viață întreagă, e de toate formele și mărimile, în toate locurile în care te aștepți și în cîteva locuri în care nu te aștepți, provenind de la vietăți diverse, care variază între cîine și om. Nu știu ce-ar fi zis Nietzsche dacă ar fi văzut un chinez ieșind din tufe după o ședință intensă de gîndit, dar vizitatorii moderni s-ar putea să se sperie și apoi să facă slalom printre restul de 5.343 de rahați rămași pînă în vîrf, unde, spre norocul lor, e și o fabrică de parfum Fragonard, ca să-și mai dreagă norocul.
Marea durere a lui Nietzsche
