Se spune despre Otopeni că e cel mai mare şi mai modern aeroport din România. Dacă asta e adevărat, sînt curios cum arată celelalte aeroporturi „mai mici şi mai înapoiate“: o dîră trasă prin noroi cu băţul, pe post de pistă, şi un om urcat pe un scaun mai înalt, pe post de turn de control? Aeroportul Internaţional „Henri Coandă“ e un experiment genetic nereuşit. Încercarea monstruoasă de a împerechea fostul „Otopeni“ – o gagică plictisitoare, dar curăţică, obişnuită să se combine mai mult cu străini – cu aerogara low-cost „Băneasa“ – o boschetară nimfomană cu şapte fuste, scăldată în transpiraţii şi mirosuri tari.
Poate că atunci cînd pleci contactul nu e atît de dur. Pînă la urmă, pleci într-o altă ţară. Subconştient speri să nu te mai întorci niciodată, iar toate micile căcaturi pe care le păţeşti nu fac decît să-ţi întărească părerea că era cazul să pleci. Măcar o vreme.
La întoarcere, în schimb, Otopeniul e neiertător. După zile întregi, poate chiar săptămîni sau luni de lăfăială în mediu septic, taman atunci cînd începusei să te obişnuieşti să nu mai arunci ţigări pe stradă, să stai ordonat la coadă, să-ţi respecţi semenii, iar ei să nu te fure, Otopeniul te loveşte ca un baros în ficat. Din momentul în care ultimele aplauze de aterizare ale colegilor de zbor se sting uşor şi în locul lor se instaurează sentimentul „Trebuie să ne luăm toţi bagajele în acelaşi timp şi să coborîm călcîndu-ne în picioare, altfel o să murim“, ai doar cîteva secunde ca să uiţi tot ce-ai învăţat în ultimele zile şi să intri din nou în modul supravieţuire pentru a nu fi sfîşiat, exact ca puii aruncaţi la varani pe Animal Planet.
Mai întîi vei simţi aerul. Îl cunoşti. E acel amestec nefiresc de căldură, praf, transpiraţie şi benzină pe care l-ai recunoaşte oriunde în lume. Nu e doar mirosul de Otopeni. E mirosul de România. Vei descoperi apoi cu surprindere că majoritatea celorlalţi călători alături de care ai venit au reuşit să se lepede de învelişul exterior şi s-au transformat ca prin minune în compatrioţi prinşi la cerşit şi repatriaţi. Unul dintre ei îţi va arde o paporniţă de rafie peste picioare în timp ce o fotomodelă de 300 de kilograme, dintre care 15 de aur, va bloca culoarul ca să alăpteze. Un cuplu în şlapi şi maieu va începe să arunce bagajele de pe bandă în căutarea săpăligii cumpărate ca suvenir, iar năşicul lor, căutat pentru 15 violuri în întreaga regiune Lazio şi posesor a 8 tatuaje în chineză, va face greşeala onestă de a confunda propriul bagaj cu bagajul tău. Urmează contactul cu rudele venite la întîmpinare, un amestec omogen de culturişti, piţipoance, ghicitoare în pauza de masă, căutaţi în stare de libertate, recidivişti, chinezi rătăciţi şi taximetrişti piraţi. Mai mult ca sigur cineva va forma un buluc în mijlocul drumului. „Mariane! Te eliberară ăştia, mă?“, „Fă, Cosmino, mi-a fost dor de tine de m-am căcat pe mine!“, „Tăticu’, mămica, ce mai face Rex? Apropo, cît am stat în Spania am făcut un copil cu un negru. Da’ e peştele meu, aşa că sînt sigură că mă iubeşte!“
Cu o mînă pe portofel şi cu un ochi pe bagaje vei reuşi în cele din urmă să penetrezi mulţimea şi vei ajunge în parcare, unde 150 de BMW-uri X5, Audi-uri A6, Mercedes-uri ML şi alte tancuri încearcă să iasă simultan, apoi blochează uniform toate ieşirile cît timp şoferii se înghesuie să plătească parcarea, iar personalul de pe Otopeni priveşte amuzat carambolul, fără nici cea mai vagă intenţie de a interveni. De ce ar face-o? Un aeroport aşa mare şi modern se reglează singur.