Cine a văzut Saving private Ryan și Interstellar, sau măcar pozele apărute recent pe net, știe: „Matt Damon, stai naibii acasă și fă sex cu Sarah Silverman! Deja costă prea mult să te recuperăm!”. Cine a văzut filmul de azi va adăuga însă, împăciuitor: „De data asta, însă, a fost mișto, așa că te iertăm!”.
Dar s-o luăm de la un capăt: un grup de șase astronauți își fac de cap în timpul unei misiuni pe Marte, cînd, deodată, izbucnește o furtună teribilă, nemaivăzută pînă atunci nici pe Marte, nici pe Pămînt. Speriat că rafalele turbate ar putea răsturna nava, echipajul decide curajos să facă pași mici pentru om și pași uriași pentru omenire, să urce la bord și s-o șteargă englezește, deși reprezintă o agenție americană.
Practic, îi înțelegi perfect. Chiar și fără furtună, n-ai pretenții de la cineva să stea pe o planetă unde atmosfera e mai nasoală ca într-un bar din Lehliu-Gară, asta ca să nu mai vorbim că, deși au stat zile întregi, nimeni n-a întîlnit nici femeia cu trei țîțe, nici pe Sharon Stone, varianta bună din ’90, așa cum le promiteau documentarele alea cu Arnold Schwarzenegger.
Deci: ei fug prin furtuna înfricoșătoare, antena satelit se rupe, astronautul Mark Watney o prinde și zboară cu ea, ceilalți îl caută inutil timp de un minut, două, decid că sigur e mort, pleacă eroic. Dramă, lacrimi, mai lipsește doar ca Ridley Scott s-o trimită pe comandanta Lewis la bucătărie pentru că „Scumpi, cineva trebuie să facă sendvișuri spațiale pentru scena cu «mănînc și plîng»”.
Ar fi cazul să fac o mică paranteză. E drept, furtuna marțiană din film e sinistră, dar complet falsă. Presiunea atmosferică de pe Marte e slabă ca un somalez la regim, deci nu permite asemenea manifestări huliganice. Sau, ca să vă explic altfel: imaginați-vă că uraganul Katrina ar lua la păruit uraganul Wilma pentru că bagaboanta îi face ochi dulci lui El Nino. Pe Terra ar fi cam nasol. Pe Marte ar fi echivalentul unui bebeluș care scoate un nor de talc pe mini-fund.
Între timp, autorul cărții (Andy Weir) a recunoscut minciuna, adăugînd că avea nevoie de ceva care să-i alunge de pe planetă. În locul lui aș fi ales urgența unui călătorii la Paris pentru a sărbători Crăciunul cu toată familia. Și aș fi adăugat un Joe Pesci verde cu antene, care vine să jefuiască habitatul și să lase apa deschisă. În definitiv, măcar la asta să folosească descoperirea apei pe Marte.
Sau, pentru un public mioritic, ar fi fost la fel de credibil ca Mark Watney să adoarmă beat într-un șanț marțian, să rateze plecarea, să n-aibă bani de taxi și nici net pe telefon ca să cheme Uber. Prin urmare, ar fi fost obligat moral să înceapă o viață nouă. Să-și facă o casă, curte și acareturi, să lege un cîine, să-și ia o nevastă, în fine, să devină gospodar la casă lui. Dacă a reușit Cain să facă asta în epoca pietrei, cînd era singur pe lume, atunci poate și un astronaut în era digitală.
Dar să revenim la poveste. Watney se trezește a doua zi, realizează ce s-a întîmplat și conchide împăciuitor: „Nu-i nimic”. Are dreptate. Nu e nici apă, nici aer, nici mîncare să-i ajungă. Primul pas: recuperat resturi organice din toaletă, adăugat niște sol marțian, plantat cartofi și, în esență, făcut din rahat lunch. Nu insist asupra detaliilor, sînt spuse frumos și păstrează același farmec pe care îl are povestea oricărui Robinson aruncat de soarta vitregă într-un colț potrivnic de univers. Bine, cu excepția poveștii în care Tom Hanks vorbește cu o minge. Aia a fost tîmpită.
Între timp, NASA se prinde, din greșeală, că omul lor e viu și nevătămat și, brusc, planurile acțiunii se dublează. Pe de-o parte avem lupta pentru supraviețuire, pe de alta „Cum naiba facem să-l aducem pe ăsta acasă?”, totul culminînd cu un „Consiliu Elrond” în care se decid chestii secrete de ce și cum. Am apreciat că, dacă tot fac mișto de Lord of the Rings, producătorii l-au adus în film și pe Sean Bean. Din păcate, fostul Boromir a fost mîrlan și n-a mormăit nici măcar o dată „One does not simply walk into Mars!”. Numai pentru asta și merita niște meteoriți în meclă.
Am apreciat că Marțianul lasă în depozit mare parte din arsenalul de clișee tocite ale Hollywood-ului. Am apreciat mai puțin abordarea duală. Tot hazul filmului stătea fix în Watney și în supraviețuirea lui, nu în ședințe plenare unde niște seminecunoscuți își dau cu părerea și promit că mișcă proiectul mai ceva ca producția la hectar. Timpul irosit pe chestii corporatiste putea fi folosit pe scene marțiene cu dramă umană, mult mai interesantă și mai promițătoare pentru un actor. Da, știu, dacă Matt Damon ar fi un actor. Poate că am pretenții prea mari, dar mă gîndesc că povestea unui om sortit morții la ani de zile distanță de Terra putea fi stoarsă mai mult.
În fine, astea sînt deja gusturi personale. Per total, filmul rămîne bun. Nu atît de bun pe cît ar fi fost cu un actor mai profund în rolul principal și cu un Ridley Scott proaspăt venit de pe platourile lui Blade Runner, dar, prin comparație cu filmele de anul ăsta, Marțianul își merită cu prisosință banii dați pe bilet.
The Martian. R.: Ridley Scott. Cu: Matt Damon, Jessica Chastain, Kristen Wiig.