Masoneria, nu doar cea română, se definește, în vremurile noastre, drept o organizație discretă, iară nu secretă. De fapt, cât de secretă ar putea fi o asociație înscrisă la tribunal și care, în 2004, a fost declarată “de utilitate publică” de către Guvernul României?
Și cât de secretă ar mai putea fi, astăzi, o organizație ai cărei membri, fărâmițați în aripi, aripioare și facțiuni, se războiesc la câmp deschis, prin presă, pe Facebook și pe diverse site-uri?
Căci istoria recentă a MLNR (Marea Lojă Națională a României) este presărată cu schisme, fracturi, trădări, împăcări, uniri, despărțiri și sute de momente care ar putea alimenta, ani de zile, tabloidele.
Masoneria – o prevăd regulamentele sale interne – nu funcționează împotriva statului. Tocmai de aceea, și tocmai pentru că Masoneria este o organizație ce promovează toleranța și valorile democratice, atunci când statul devine abuziv, atunci când democrațiile se transformă în dictaturi, Masoneria își încetează activitatea. În jargon, Masoneria “intră în adormire”. La fel s-a întâmplat cu Masoneria română și sub dictatura carlistă, sub ocupația nazistă și, mai ales, după 1948, sub dictaturile comuniste care au pus stăpânire pe țară.
De-abia în 1991, când democrația românească părea să o fi luat pe un făgaș bun, Masoneria din România și-a reluat activitatea. Pe 30 aprilie 1991, Giuliano Di Bernardo, Marele Maestru al Marelui Orient al Italiei, a inițiat minimum trei profani și, astfel, a luat naștere loja Concordia. În limbaj masonic, acest moment se numește “reaprinderea luminilor”, căci este vorba despre reluarea activității unei organizații care a activat și anterior, dar din motivele amintite mai sus a fost nevoită să intre în adormire.
Lojei Concordia i-a urmat loja Delta Dunării și, în fine, loja Nicolae Bălcescu. Această a treia lojă, spre deosebire de primele două, nu era alcătuită din proaspăt inițiați, ci din 12 veterani ai Masoneriei române, care activaseră și între 1944-1948.
Cu trei loje pe teritoriul național, Masoneria română a putut evolua, regulamentar, spre stadiul de Mare Lojă Națională. Marea Lojă Națională din România a luat ființă pe 24 ianuarie 1993, cu binecuvântarea marilor loje regulare ale lumii și, în special, cu cea a Marii Loje Unite a Angliei. De aici încolo, Masoneria română a început să pășească pe picioarele ei, înmulțindu-se și crescând pentru a promova principiile ce i-au stat la bază.
Dar perioada de grație a Masoneriei române n-a durat prea mult. Aproape imediat după înființarea MLNR au început scandalurile și schismele. Căci Masoneria este alcătuită din oameni, nu din statui, iar oamenii, oricât de buni ar fi, au slăbiciuni. Fie că e vorba de funcții la care au jinduit unii, fie că e vorba de puteri iluzorii, oamenii au transformat, rapid, Masoneria cea discretă într-un circ ceva mai public.
Masoneria română a avut, în ultimii 25 de ani, toate bolile fizice și a trecut prin toate încercările psihice ale copilăriei și adolescenței. A avut febra funcțiilor, a fost afectată de vărsatul de informații către terțe părți, s-a răzvrătit, a încălcat propriile reguli, și-a renegat părinții, i-a bârfit în fața vecinilor, a fugit cu mobila din casă și tot așa.
Masoneria română a crescut repede și cu steroizi. Etapele normale ale unui parcurs inițiatic, așa cum este el străbătut de masonii din țări în care organizația funcționează fără sincope de secole, au fost arse de masonii români într-un mare fel. Trecerea de la gradul I, cel de ucenic, la gradul 33, ultimul în ierarhia masonică, a fost parcursă de către unii într-o singură seară. Pentru că – așa se gândea la vremea aceea – Masoneria avea nevoie de oameni care să acopere toate funcțiile unei mari loje și ale unui rit perfect funcționale.
Odată regulile de bază încălcate, nimeni n-a mai putut opri avalanșa de excepții și derogări. Așa au ajuns masoni, ba s-au și mândrit cu asta, Gigi Becali sau Gheorghe Florea. Încet-încet, Masoneria română s-a complăcut în atragerea de oameni cu poleială, renume sau avere, uitând de unde a plecat, cu sute de ani în urmă, uitând unde ar fi trebuit să ajungă. Politicieni, generali, bogătași, consilieri de rang înalt, toți și-au găsit un loc în masonerie, chiar dacă cei mai mulți dintre ei n-ar fi avut ce căuta acolo. Iar cei care n-au ajuns în MLNR, în așa-zisa masonerie regulară a României, și-au cumpărat și înființat lojele, riturile și templele lor. Suntem azi asaltați de templieri, masoni de ziua a șaptea, a opta sau a noua, de masonerițe (un non-sens) și de diverse alte organizații care pretind, cu toatele, a se trage ideatic din arhitecții templului lui Solomon.
Există, în lojele masonice, un obicei foarte frumos. La sfârșitul întâlnirilor, unul dintre membri umblă printre ceilalți cu un săculeț, pentru a strânge bani necesari organizației. Dar nu în asta constă frumusețea obiceiului. Fiecare mason prezent în sală în acel moment poate pune bani în acel săculeț sau, dacă are nevoie, poate lua. Discret, fără ca nimeni să vadă sau să judece. Este un obicei moștenit din vremurile vechi în care în masonerie găseai, cu adevărat, zidari liberi. Zidari, da, ca aceia care ridică și azi casele noilor îmbogățiți.
Există, azi, în România, sute de loje, aparținând de diverse rituri și obediențe. Există loje ale medicilor, ale politicienilor, ale milionarilor și așa mai departe, dar n-am auzit să existe vreo lojă a zugravilor sau a meșterilor zidari, a strungarilor… Marea Lojă Națională a României este, din nou, în plin scandal. Iar unul dintre motivele pentru care se întâmplă asta este că masonii români au uitat, prea repede, cine și ce ar fi trebuit să fie. Asta, în cazul în care unii dintre ei au știut vreodată.
P.S. Vor exista, cu siguranță, comentarii prin care să mi se reproșeze că sunt mason sau că fac jocurile unora sau ale altora. Deocamdată pot spune atât: sunt un om liber, realmente liber. Și, de cele mai multe ori, de bune moravuri. În plus, eu când vreau să dorm, dorm.