Eu într-o noapte chiar m-am rupt de haită,
să mă preschimb într-un dulău de curte,
n-am mai vrut sînge, nici să dau o raită
să sfîșii berbecuți cu coarne scurte.
Căci m-a cuprins un soi ciudat de sete
și-o milă
care încă mă intrigă,
parcă l-aud și-acum pe Moromete:
„Bă, Nilă,
dă-i un boț de mămăligă!”
Focul nici el nu mă mai înspăimîntă,
că-mi face patul în cenușa-i caldă,
în zori vecinii forfoteau a nuntă,
copii desculți mă invitau la scaldă.
Tot satul încerca să mă mîngîie,
pînă și taica popa cu botezul,
iar Dumnezeu din norul de tămîie
băbuței îi șoptea în taină Crezul.
Și ursul huplav s-a ferit de tîrlă,
că nu prea avea chef să-și piardă blana,
că n-are coadă fină de șopîrlă
să-i crească alta cînd se-nchide rana.
Dar n-a durat prea mult prieteșugul,
c-așa e omul care-mpușcă sfanțul,
pe bou l-au îmblînzit ușor cu jugul
iar mie, drept răsplată, mi-au dat lanțul.