Metamorfoza lupului de stepă

Eu într-o noapte chiar m-am rupt de haită,

să mă preschimb într-un dulău de curte,

n-am mai vrut sînge, nici să dau o raită

să sfîșii berbecuți cu coarne scurte.

Căci m-a cuprins un soi ciudat de sete

și-o milă

care încă mă intrigă,

parcă l-aud și-acum pe Moromete:

„Bă, Nilă,

dă-i un boț de mămăligă!”

Focul nici el nu mă mai înspăimîntă,

că-mi face patul în cenușa-i caldă,

în zori vecinii forfoteau a nuntă,

copii desculți mă invitau la scaldă.

Tot satul încerca să mă mîngîie,

pînă și taica popa cu botezul,

iar Dumnezeu din norul de tămîie

băbuței îi șoptea în taină Crezul.

Și ursul huplav s-a ferit de tîrlă,

că nu prea avea chef să-și piardă blana,

că n-are coadă fină de șopîrlă

să-i crească alta cînd se-nchide rana.

Dar n-a durat prea mult prieteșugul,

c-așa e omul care-mpușcă sfanțul,

pe bou l-au îmblînzit ușor cu jugul

iar mie, drept răsplată, mi-au dat lanțul.