Acest text nu este nici despre zăpadă, nici despre noul prim-ministru, un domn care-şi doreşte de prea mult timp o carieră politică de succes şi căruia nici n-ar trebui să-i pese că nu-mi plac tinerii intelectuali de dreapta care-şi pierd virginitatea curiozităţii şi aleg calea politicii. Nu mai cred că persoane culte, civilizate, salubre, precum Sever Voinescu, Teodor Baconschi sau, mai nou, Mihai Răzvan Ungureanu pot schimba organizaţii insalubre, precum partidele politice sau guvernele de arendaşi tineri. Dimpotrivă. Angajamentul politic, prin natura lui, e genul de contract ale cărui clauze secrete sînt de natură să-i impună semnatarului autoextirparea glandei etice. Dar, în fine, prim-ministrul e genul de tip al cărui job e să ne spună să muncim, fără să ne indice exact ce.
Cîndva, demult, la începutul anilor ’90, am crezut în democraţie ca într-un praf magic care, odată presărat peste o societate, aşa cum se aruncă pesticidele din avioane, apără o cultură politică de dăunătorii autoritarişti, de demagogi şi limbişti de lemn şi permite înflorirea economiei de piaţă, ca o narcisă în aerul dimineţii. Acum, cred că democraţia e un soi de război civil fără vărsare de sînge. Un război în care lupta pentru resursele bugetare e dură şi lipsită de scrupule. În fond, bugetul public e cea mai mare grămadă de bani dintr-o ţară.
Cel mai trist, dar şi cel mai curativ lucru din lume e totuşi acela de a-ţi pierde iluziile; simţi cum ţi se dezvrăjeşte mintea care iese din adolescenţa prelungă ca dintr-un bordel, simţi cum ideile juvenile, puţine şi fixe, ţi se scurg din minte tot aşa cum sîngele picură din venele unui soldat care simte moartea şi raiul apropiindu-se. La răstimpuri, înţelegi că totul se întîmplă ca şi cum ţi-ar cădea din buzunar lucruri dragi, ajunse inutile, pe care nu mai merită să le culegi. De vreo douăzeci de ani încerc să înţeleg de ce se vorbeşte despre oameni politici ca despre voievozi şi nu ca despre mafioţi. Mafioţii nefiind nişte oameni eminamente răi, dovadă că Scorsese a rămas pasionat de ei toată viaţa.
De ce nu putem accepta că un partid politic, oricare, este o organizaţie mafiotă paşnică, specifică democraţiei şi statului modern? E mafiotă pentru că lucrează în direcţia intereselor sale, pentru că gradul de beneficiu rezultat din cîştigarea şi deţinerea puterii e proporţional cu poziţia în ierarhie; e paşnică pentru că discreditează crima şi violenţa fizică, atît ca mod de structurare a ierarhiei interne, dar şi în lupta cu alte organizaţii; e modernă pentru că ierarhiile nu îngheaţă ireversibil în aristocraţii. De aceea, cei care vor să trăiască mai bine de pe urma politicii nu au decît o singură şansă: să devină politicieni şi să ajungă la putere. Restul sîntem popor. Un popor de fraieri, dle Ungureanu.