Genele sîngeroase ale lui Alexandru Lăpuşneanu, gene care sugrumau, decapitau, înjunghiau, torturau şi timorau alte gene întîlnite în procesul de înmulţire a domnului, gene care au răspîndit teroarea în zeci de ovule moldoveneşti, au poposit o vreme în sîngele unui nepot de fiu, botezat tot Alexandru, dar alintat de victimele sale „cel Rău“. Alexandru cel Rău a venit pe tronul Moldovei în locul lui Aron Tiranul, un criminal moderat, care, în încercarea de a-i plăti sultanului datoria, a ucis un număr insuficient de boieri.
Între iunie şi iulie 1592, aşadar, Aron Tiranul scapă de săgeţile spahiilor veniţi să-l dea exemplu, iar în locul lui vine nepotul Lăpuşneanului. În luna aia agitată cît a guvernat peste bouri, dropii şi cadavre de boier, Alexandru n-a reuşit să dea ce era mai rău din el, Moldova scăpînd ieftin, cu cîteva incendieri uşoare şi sub 2.000 de morţi. În octombrie, cînd sultanul a orbit temporar de la strălucirea noului diamant trimis de Alexandru al III-lea, Poarta l-a mutat pe acest tînăr promiţător în Ţara Românească. Domnul a venit la Bucureşti cu arme, cu bagaje, dar şi cu datorii mai mari ca bagajele şi mai periculoase ca armele. Din aceste datorii s-a născut o politică fiscală care ar fi putut da idei celor mai mari case de tortură ale vremii. Jupuirea supuşilor nu avea în vedere doar metafora, adică nu se referea doar la oi, capre, hambare şi găini, ci avea adesea un sens direct, anatomic, foarte apreciat de domnitorul care ţinea să arunce personal cu sare. La un moment dat, prin mai 1593, Alexandru cel Rău pune la cale execuţia fiscală a banului Mihai din Craiova. Dar, cum istoria îi pregătise un destin eroic, Mihai Viteazul reuşeşte să scape cu fuga. În august 1593, Alexandru e chemat la Istanbul şi face greşeala să se ducă. Oferta pe care i-o face noaptea, în iatac, nubianului trimis să-l sugrume nu mai are acea consistenţă de nerefuzat.