Victoria de la Călugăreni a arătat românilor două mari foloase. Mai întîi, ea a permis învingătorului Mihai să se refugieze la adăpostul Munţilor Carpaţi şi să scape, astfel, de urmărirea învinsului Sinan. Apoi, zvonul acestei bătălii a umplut de însufleţire haiducimea sîrbă, bosniacă şi bulgară care opera sub jugul turcesc, la sud de Dunăre. Mihai Viteazul, care la 1595 avea 38 de ani – era, după standardele medievale, în pragul bătrîneţii –, i-a căzut cu tronc Babei Novac, fiorosul bandit sîrb, despre care se povesteşte că putea despica, în părţi perfect egale, dintr-o singură lovitură, un turc în armură completă, cu tot cu cal.
Baba Novac abia împlinise 80 de ani şi visa să moară de bătrîneţe într-o luptă decisivă, cîndva, prin 1630. Suportul lotrilor din Valea Cernei avea să se dovedească de mare ajutor în incursiunile de jaf şi consolidare a scurtei domnii pe care domnul Valahiei o punea la cale cu atîta sîrguinţă. Pînă una-alta, după Călugăreni a urmat o perioadă de aşteptare în pădurile Făgăraşului, cu pînde şi tresăriri, cînd mica armată a lui Mihai Viteazul învăţase să se facă una cu pămîntul la cel dintîi ciripit mai gros de sturz, urmat de trei ţipete de cucuvea. Roadele alianţei cu Sigismund s-au arătat însă iute, şi o armată ardelenească de 20.000 de oameni şi-a făcut apariţia în Ţara Românească, în ajutorul lui Mihai. Tot în ajutorul lui a venit un ţigan eroic, Ştefan Răzvan, fostul domn ţigan al Moldovei, înlăturat de polonezi. Turcii au fost învinşi la Tîrgovişte, la Bucureşti şi la Giurgiu fără posibilitatea de revanşă şi fără ca, din rîndul prizonierilor, să fie lăsat în viaţă, pentru piaţa emergentă de robi, careva. În decembrie 1595, Mihai Viteazul a putut, în sfîrşit, să-şi lepede armura, pe care o îmbrăcase cu un an mai devreme. Cînd a fost dusă la spălat, s-au descoperit în ea mai multe cuiburi de rîndunele şi o familie de nevăstuici care trăiau vînîndu-le puii.
Publicat în Cațavencii, nr. 47, 28 noiembrie – 4 decembrie 2012