Toți cei care lucrează în instituțiile din subordinea ministerului, printre care și actorii, vor trebui să demonstreze că au prestat opt ore pe zi. În viziunea ministrului András Demeter, artistul e un lucrător obișnuit, care între 8 și 16 creează, iar la 16,01 se oprește din a simți, gîndi și imagina. Sub presiunea reformelor Guvernului Bolojan și la recomandarea Curții de Conturi, cultura este invitată să intre în program de uzină, cu pauză de masă și condică. Arta românească respiră ușurată. În sfîrșit, am aflat cît durează inspirația. I-am întrebat pe cîțiva dintre cei vizați cum văd noile și strălucitoarele măsuri gata să fie luate pentru a ridica arta românească pe culmi mai înalte ale progresului.
Cătălin Babliuc, actor la Teatrul Bulandra. Cred că ce mă deranjează cel mai tare la toată povestea cu pontatul celor opt ore pe zi e că vine din partea unui actor, regizor, om de cultură, ceea ce ar trebui să însemne că știe ce presupune un proces de creație, ce e munca actorului cu sine însuși. Oare tot ce fac în timpul liber, învățatul textului, vocalize, citit, repetat de o mie de ori replicile pînă intră într-un firesc al vorbirii, mersul la sală spre a-mi ține corpul puternic și frumos, demn de o scenă precum scena Teatrului Bulandra, toate lucrurile astea capătă o valență sfînt muncitorească dacă sînt făcute în cadrul celor opt ore de muncă pe zi? Unde? În cabină? În foaier? La toalete? Unde să-mi găsesc muza, lîngă bidonul de apa?
Actor anonim, Teatrul Arlechino, Brașov. Teatrul Arlechino din Brașov este deja în repetiții pentru un spectacol de opt ore. Spectacolul va începe la ora 17 și se va termina la ora 1. Ca parte a înțelegerii cu Inspectoratul Școlar Brașov, teatrul va elibera scutire pentru micuții spectatori astfel încît a doua zi să nu meargă la grădiniță sau școală. Ca bonificație, micuții vor primi la intrarea în sală o cafeluță cu lăptic.
Ecaterina Lupu, actriță la Teatrul de Stat Constanța. Cred că o țară va merge ca unsă din toate punctele de vedere în momentul în care corpul politic își va înțelege, își va proteja și își va respecta cetățenii. Sîntem departe de această utopie. Numele meu este Ecaterina. Eu sînt doar o rotiță dințată (chiar încolțită) dintr-un sistem mare numit „breasla artiștilor“. Sînt actriță și sînt angajată, slavă Domnului. Mă tem că Ministerul Culturii, chiar ministerul care ar trebui să ne protejeze, calcă în picioare pămîntul nostru fertil și ia în rîs nevoia noastră de ulei împotriva ruginii. Da, sîntem mecanisme-vegetale: și mașinării puternice, și flori fragile. Dar am impresia că am rămas singuri. Sau e doar o senzație personală de abandon? Ca să n-o mai lungesc în metafore, ne-a ajuns greața în gît de la atîta bătaie de joc. După ce că avem salarii mici, micuțe, mititele, lucrăm la spectacole uneori în condiții oribile, umilitoare, după ce că sîntem văzuți și tratați ba ca niște ciudați atinși de steaua divină, ba ca niște păpuși de cîrpă ușor de manevrat, acum s-au gîndit (cine? nu știm exact) că, de fapt, sîntem oameni obișnuiți, sîntem și noi niște funcționari, niște corporatiști, noaptea veseli, ziua triști – vorba cui? – a nimănui. Este hilar, este jenant, probabil este praf în ochi care să ne țină un pic stresați, revoltați, ocupați, de parcă noi n-avem probleme domestice și griji lumești, în timp ce se fac manevre, numite și „românisme“, prin instituțiile de cultură. Poate că ei vor numai teatre de proiect, ca în străinătate. Propun ca noi să avem un sindicat. Ca în străinătate. Dacă atît i-a dus capul să facă întru rezolvarea problemei contractelor nedeterminate, aceste faimoase totemuri în spatele cărora se ascund cei care nu mai mișcă nimic de zeci de ani prin instituțiile de cultură, dar primesc bani în fiecare lună, la fel ca proștii care aproape că nu mai au viață personală fiindcă își fac meseria week-end de week-end, atunci sîntem aproape de distopie.
István Téglás, actor la Teatrul Național „I.L. Caragiale“ din București. Aveam și eu o zi liberă, o zi, ÎNTREAGĂ, marți, pe 10 februarie, dar „datorită“ actualului ministru al Culturii o voi petrece în stradă la protest. Sincer, nu mai pot! De ani de zile sînt pe prag de BURNOUT și uneori pe pragul de a claca psihic, din cauza eforturilor și încercărilor care vin odată cu proiectele la care lucrez. Nu fac kkturi pe aici, pe acolo sau la teatrul în care sînt angajat. Am cîte trei premiere pe stagiune și toate sînt reprezentative pentru diferite medii sociale – educative, informative și care cresc gradul de sensibilizare în legătură cu diferite teme esențiale. Sincer, chiar mă gîndeam să mă opresc puțin, pentru că nivelul meu de regenerare a scăzut vertiginos, dar uite că tocmai acum mi se cere să lucrez 900 de ore pe stagiune…
Mirel Hagiu, operator sunet la Teatrul de Stat Constanța. Ca lucrător în domeniul cultural, unde granița dintre viață și profesie este aproape invizibilă, nu pot să nu observ riscurile birocratizării creației. Deși am remarcat conștientizarea specificului stagiunilor și că se permite repartizarea inegală a timpului de lucru care este împărțit în proiecte artistice, pregătire individuală care poate avea loc în afara instituției etc., mă tem totuși că un tabel rigid structurat și aplicat pe un schelet artistic flexibil poate genera o presiune artificială asupra creatorului. Nu văd cum arta s-ar putea întîmpla programat, zilnic ori săptămînal, într-un interval orar, iar valoarea unui act artistic nu este întotdeauna proporțională cu numărul de ore bifate într-o foaie de tabel. Ne putem trezi astfel într-o zonă de subiectivism administrativ, unde cineva dintr-un birou decide dacă „studiul“ tău de acasă a fost destul de productiv sau nu. Pînă la urmă, creativitatea nu poate fi cronometrată fără să o sufoci puțin.
Ionuț Achivoaie, actor freelancer. Tata a fost foarte fericit cînd mă știa la program de la 9 la 18. Normal, născut în ’42, într-o familie cu 12 frați, a prins foametea din ’47, a lucrat de la 14 ani ca să-și cîștige pîinea, apoi în fabricile patriei pînă cînd a ieșit la pensie. Cînd însă am rămas în zona actoriei, cu tot ce înseamnă asta – reclame, filme, evenimente, dublaj de voci etc., din postura de freelancer, neangajat adică –, a fost tare descumpănit. Vorbeam cu el zilnic la telefon. Mă întreba cum îmi merge, dacă am de treabă, ce să mănînc – grijă părintească, deh. Păi, uite, îi ziceam, am terminat un proiect, încep altul în vreo două săptămîni, fac aia și aia. Urma o pauză de cîteva secunde după care-l auzeam c-un tremur în voce, cu năduf, mai mult ca pentru el: „Aha, deci tot fără servici“. Nu înțelegea ce presupune actoria și mai ales nu înțelegea lipsa programului. Iar eu înțelegeam de ce nu înțelege. A trăit alte vremuri, a fost croitor și cojocar, a făcut opt clase din care ultimele patru la seral. Inițiativa domnului András Demeter, ministrul Culturii, de-a măsura și cuantifica munca actorilor ca într-o fabrică unde se lucrează la strung, iar la sfîrșitul zilei trebuie numărate picioarele de scaun produse pare de neînțeles. De neînțeles pentru un om cu pregătirea și anvergură dumnealui – actor, regizor, manager cultural. Te-ai aștepta să fie primul care înțelege natura ocupației de actor. Și să găsească, tocmai datorită pregătirii și experienței domniei-sale, mecanisme și instrumente de măsurare și optimizare a activității artistice din instituțiile culturale pe care le păstorește. Dar mai e un lucru care e lămuritor. Domnul András Demeter este și politician. Or, aici lucrurile se complică, dar se și explică. Mai bine era croitor.
Vlad Logigan, actor la Teatrul Mic din București. Opt ore pe zi normă la actori. Am văzut un comment cu „La muncă, băi, opt ore, ca toată lumea!“. E duminică. Încep de acasă pe la ora 14, repet textul, mă pregătesc, mă duc la teatru la 15,30, jucăm Anna Karenina 4 ore și 15 minute, plec din teatru pe la ora 23. Cele opt ore expiră pe la zece. Ce fac, nu mai joc finalul?
Silvana Negruțiu, actriță la Teatrul Bulandra din București. Să încerci să impui aceste norme oamenilor din teatru presupune să nu știi deloc cum se desfășoară această profesie. Am prieteni care nu lucrează în domeniu și înțeleg aceste lucruri. Nu pot să-mi imaginez cum s-ar gîndi un actor la o astfel de normare. Doar dacă n-a profesat niciodată sau dacă, de fapt, intențiile sînt altele. Eu stau, de multe ori, peste opt ore în teatru. Iar în afara lui, într-o proporție foarte mare, mă ocup tot de lucruri legate de profesie: documentare, studiu de personaje, pregătire vocală, promovare spectacole, interviuri etc. Dacă ajungem să trecem pe caiet tot ce facem pentru profesia noastră, ar trebui să ajungem de fapt să fim plătiți pe multe ore suplimentare.
Marți, 10 februarie, de la ora 14.30, oamenii din teatru și cei care îi susțin vor protesta în față la TNB. Rămîne de văzut cum vor aprecia asta cei care joacă pe scena politică.
M.T.