Geniul se măsoară greu. Instrumentele sînt scumpe și rare.
Dar există ocazii. Olimpiadele școlare naționale sînt acele ocazii pe care ți le permiți – ca țară, ca părinte și ca elev. Sînt cele mai ieftine și mai calificate prospecțiuni pe teritoriul inteligenței. Copiii deștepți ai României sînt o resursă mai prețioasă decît apele minerale, bauxita sau bugetul de stat. Poate de aceea se gîndesc unii să fure din ea.
În 2015, Olimpiada Națională de Informatică poartă hainele unui algoritm fanariot. Selecția elevilor pentru faza națională nu se face în funcție de punctajul obținut la faza județeană, ci după toanele unei comisii din Ministerul Educației.
Să măsurăm un pic abisul acestei nedreptăți. La etapa județeană, la clasa a X-a, cu subiecte unice pe țară, elevul Martac Dragoș din București a obținut punctajul maxim – 200 de puncte –, dar nu merge pe țară. Merge, în schimb, elevul Ioan Adrian Lungu din Bacău, care a adunat la faza județeană 46 de puncte.
Tot pentru faza națională sînt declarați calificați elevi din județul Neamț cu 20 de puncte la clasele a V-a, a VI-a și a VIII-a, elevi din Călărași cu 30 de puncte la clasa a IX-a și cu 31 de puncte la clasa a XII-a, elevi din Vrancea cu 64 de puncte la clasa a XI-a sau elevi din Giurgiu cu 47 de puncte. În același timp, sînt eliminați zeci de elevi din București cu punctaj maxim sau cu peste 175 de puncte.
Cei care au creat aceste orori pedagogice
sînt profesori, metodiști, inspectori, inși care servesc de ani de zile – presupui – nobilele țeluri ale educației în minister. Oameni cu carte și cu experiență bogată, apți să înțeleagă valoarea acestor copii și finețea tratamentului de care au nevoie. În realitate, e invers.
Regulamentul de organizare și desfășurare a Olimpiadei Naționale de Informatică se schimbă în fiecare an, e elaborat în luna septembrie și e publicat abia cu cinci zile înaintea primei etape. O comisie din Ministerul Educației îi face tăieturi și upgrade-uri, așa încît, prin rotație, să nu scape nimeni nepedepsit.
În 2015, pentru faza națională au fost alocate între 4 și 12 locuri fiecărui județ (pentru toate cele patru clase de liceu) și cîte 8 locuri pe fiecare clasă, pentru București (în total, 32 de locuri). Această distribuție normată are absurdul ei, fiindcă limitează, din plecare, performanța informatică, favorizînd, în schimb, plasamentul geografic. Cîtă vreme subiectele de la faza județeană sînt rezonabil de dificile, această formulă e doar un dezastru parțial. Atunci cînd subiectele sînt însă ceva mai ușoare – așa cum s-a întîmplat anul ăsta –, nedreptatea e absolută.
Rezultatele foarte bune depășesc numărul de locuri alocate și rămîn pe dinafară – cazul Bucureștiului –, iar rezultatele slabe au calificarea rezervată în limita locurilor alocate – cazul județelor Neamț, Călărași, Vrancea, Giurgiu etc.
Repartiția locurilor pe județe e un reflex fosil,
care a trăit înainte de ’89 și a fost dezgropat de moștenitorii Suzanei Gâdea. E o regionalizare forțată și prostească a talentului, a energiei irepetabile care se naște în mintea unui adolescent înzestrat. Faptele comisiei și abordarea ministerului sînt în dauna selecției și competiției. Inteligența e limitată prin regulament, geniul e restricționat cu mîna Educației însăși.
Există, desigur, ca în orice problemă românească, o intrigă financiară. Pentru faza națională, MEN alocă bani fiecărui județ, iar județul, ca să-i poată cheltui, are nevoie de copii calificați. E vorba apoi și de fonduri private, sponsorizări locale care pot fi atrase de organizatori, dacă există elevi care merg la faza pe țară.
Mîndria de a avea olimpici la fiecare hectar ține de un socialism ruginit, care produce încă tetanos în Ministerul Educației. Egalitarismul geografic surpă spiritul de victorie și ideea de dreptate. Dacă micii informaticieni din Buzău, din Neamț sau din Călărași nu pot rezolva problemele, ei nu au ce căuta la faza pe țară. Olimpiada nu e pentru toți, e doar pentru cei excepționali. E pentru copiii care au renunțat la joacă, la filme, la copilărie chiar, ca să învețe zile, luni și ani la rînd.
Ca să obții punctaj maxim la olimpiadă trebuie să treci prin suferința atletului de performanță,
trebuie să te antrenezi mereu și să te pregătești pentru ceea ce oamenilor obișnuiți nu li se întîmplă niciodată. Măcar atît puteau să știe profesorii, pedagogii, inspectorii și restul faunei inutile care trăiește în balta iresponsabilă și birocratizată de la Educație.
Ce e de făcut? Orice. Nimic nu e prea puțin cînd copiii buni trebuie să meargă mai departe. Sînt locuri care pot fi realocate, sînt regulamente care pot fi modificate, sînt situații speciale care pot fi rezolvate în condiții speciale. Comisia ar face bine să învețe de la olimpici cum se găsește o soluție.