Fotbalul practicat la Naționala noastră de jucători necalificați produce nervi. Cînd le mai pui în frunte și un bătrîn ranchiunos, el produce tristețe. Mircea Lucescu nu stîrnește nici măcar rîsete, ca Tata Puiu la ultimul mandat, cînd avea o catapeteasmă pe căptușeala sacoului, încurca numele jucătorilor și uita cu cine are meci. Il Luce e un egoist sobru ajuns la o vîrstă înaintată, care mimează datoria morală față de fotbalul nostru. De fapt, la 80 de ani, pofta lui de bani e neschimbată. Au fost mai multe ocazii cînd, el liber fiind și noi în căutare de selecționer, a preferat grămezile de bani de la turci, ucraineni sau ruși. Aflat în toate puterile, el nu a ales niciodată cu sufletul. Precum securiștii bătrîni, care produc pînă în ultima clipă, dînd consultanță și de pe patul de moarte, Lucescu a ales Naționala pentru că fotbalul românesc îi ține de urît pe bani.
Jucătorii selecționați îi sînt ca niște nepoți. Unii preferați, alții mai puțin. Îi tratează după amintirile lui din tinerețe. Cele plăcute se pot măsura în numărul de dinamoviști și rapidiști băgați să joace, iar cele neplăcute în numărul de steliști, fecesebiști sau craioveni uitați pe bancă și convocați la număr, doar pentru plimbări. Nu-i poți cere prea multe explicații, pentru că nu le dă și nici nu cred că le are. E felul lui de a vedea fotbalul fără brazilieni și fără bugete nelimitate. La Națională, marfa cu care lucrează e puțină și de slabă calitate. Nu poate transfera nimic din America de Sud și e nevoit să transforme rahatul în bici. Doar că, surpriză mare, nici el nu poate. E imposibil să faci o gloabă să bată un armăsar, oricît de bun antrenor ai fi. Poți, cel mult, să îi induci starea de cal de curse, să-l faci mental să creadă că e peste condiția lui fizică și tehnică. Deși nu mi-a plăcut niciodată, Edi Iordănescu a reușit cumva asta. Dar nea Mircea e prea obosit, iar dinspre anturajul Naționalei se aude că nici tehnologiile noi nu-i prea sînt prietene.
De aceea, prea supărați pe el nu cred că trebuie să fim. Dimpotrivă, cred că ar fi elegant să îl privim cu înțelegere și cu respect. Respectul cuvenit unui pensionar care preferă să muncească, deși e plin de bani, mai ales în contextul discuțiilor despre retragerea timpurie din cîmpul muncii a magistraților. Dacă stăm să ne gîndim bine, Mircea Lucescu e fix ce ne trebuie în momentul ăsta. La ce nebuneală e în lumea asta, SUA, Canada sau Mexic ne trebuie nouă? Pleci cu o viză și te pomenești că la întoarcere îți trebuie alta, la cum zboară dronele și sînt invadatele țările în ziua de azi. E și cheltuială multă, unde mai pui că trebuie să ne trezim noaptea, ca în ’94, plus emoții. Mai bine stăm liniștiți acasă și mai vedem noi peste patru ani, cînd s-or mai liniști lucrurile. Așa că, de fapt, mulțumim, nea Mircea!
M.T.