Am stricat cîteva prietenii, de ambe sexe, cînd am aflat că acei amici de-ai mei au turnat la Securitate.Singurii cu care am păstrat și relațiile și prietenia au fost foștii deținuți politici, cei care după ce au fost eliberați din pușcărie erau chemați periodic la Securitate, ca să spună ce mai făceau – ei și prietenii lor.
O rudă foarte apropiată îmi spusese, înainte 1990, fără să intre în amănunte, că în anii cit a stat în pușcărie, bătaia era nimica toată, față de celelalte metode de tortură care-i fuseseră aplicate. Cele mai sadice i se păruseră torturile psihice, aplicate cu picătura, pentru a-l distruge și la cap.Acest soi de tortură a fost folosit cu succes și după anul 1964, cînd deținuții politici care au supraviețuit au fost eliberați din pușcării. Cea mai „subtilă” dintre torturile la cap era aceea prin care foștilor deținuți li se spunea: „Noi știm tot, dar vrem să aflăm care e atitudinea ta!” Adică, „Noi știm dacă încerci să ne minți, și ți-o tragem din nou dacă ne superi.” Asta putea însemna vreun dosar de drept comun sau o internare în centrele de tratament psihiatricpe care le conducea Securitatea.
Altfel stau lucrurile cu cei pe care Securitatea încerca să-i agațe în anii 70 și 80, ca să-i facă turnători. Unii au fost șantajați, alții însă de-abia așteptau să li se facă propuneri, dacă nu se ofereau ei înșiși să-și slujească patria din auzite.
Mi-a picat cît se poate de abrupt cînd am aflat că prietenul meu, sociologul Mircea Kivu,deși avea un certificat de bună purtare de la CNSAScă nu făcuse poliție politică, a turnat la Securitate. Colaborator permanent la România liberă, Kivu a fost trimis la plimbare de șeful ziarului, care a aflat că sociologul a furnizat Securității informații despre colegii lui de serviciu. După care șeful ziarului l-a dat de gol pentru cititori pe fostul colaborator al României libere.
Mircea Kivu a recunoscut apoi pe FB că a turnat, dar că a vrut să uite, de rușine, ce a făcut din lașitate. Omul avea serviciu ca tînăr angajat atunci cînd Securitatea i-a propus, iar el a acceptat să-și pîrască colegii. E limpede Mircea Kivu că n-a fost un turnător de nădejde, ca probă că a și fost trimis la vatră după doi ani de activitate nesemnificativă. De ce însă a preferat să tacă după 1990, cînd ca să scape de rușinea care-l bîntuia, ar fi putut spune că s-a lăsat recrutat de Securitate?