Figes nu pierde vremea cu cnejii ruși de pînă la Ivan cel Groaznic, cei ce n-au dat prea mare atenție titlului de țar. În schimb, Ivan Vasilievici, al patrulea cneaz al Moscovei cu acest nume, devenea la 16 ianuarie 1547 primul țar și autocrat al întregii Rusii, notează solemn istoricul. Ivan al IV-lea n-avea decît 16 ani. Ceremonia a fost prezidată de mitropolitul Macarie, căruia i s-a pregătit un tron alături de cel al țarului, ceea ce voia să semnifice idealul bizantin al „simfoniei” dintre stat și Biserică. Figes îi acordă multe pagini lui Ivan cel Groaznic într-o dificilă încercare de a-l prezenta cît mai obiectiv, fiindcă începînd chiar din ziua încoronării sale povestea lui Ivan abundă în minciuni născocite de cei din jurul lui cîtă vreme a fost minor, apoi de el însuși, „din inspirație divină”.
Suspicios de tînăr și convins că îndeplinește poruncile Domnului, țarul își omoară boierii pe simple bănuieli, după ce pune să fie torturați sălbatic, iar ca să-i dibuie pe conspiratori Ivan înființează prima poliție politică a Rusiei. Se pare că unii dintre boierii uciși din ordinul său chiar au conspirat ca să-l dea jos de pe tron. Cei mai mulți au sfîrșit însă din cauză că, lovit de paranoia puterii, Ivan îi omora preventiv, ca să nu-i primejduiască misiunea sacră.
În timp ce copia conștiincios ritualurile bizantine, ca urmaș ce se credea al bazileilor bizantini, Ivan se inspira din politica tătarilor care au controlat Rusia timp de 300 de ani. Războaiele lui victorioase cu hanatele tătare din jurul Rusiei sînt cele care au dus la creșterea masivă a teritoriului său, la ridicarea Catedralei Sfîntul Vasile Blajinul la Moscova și la apariția mitului că Rusia are o misiune sacră în lume. Mitul a supraviețuit pînă la Revoluția din 1917, a fost readus la viață de Stalin în contul puterii sale și scos de la naftalină de ideologii lui Vladimir Putin în acest secol.
Cînd Ivan cel Groaznic a murit, remarcă Figes, paranoicul țar a lăsat Rusia într-o situație atît de încurcată și de încordată, încît au urmat douăzeci și cinci de ani de război civil și zeci de țari autoproclamați, pînă la alegerea drept țar a primului Romanov, a cărui dinastie avea să dureze 300 de ani.
Cum de au agonisit atîta putere Romanovii? se întreabă istoricul. Răspunsul e că Rusia a ratat toate ocaziile de a-și face instituții care să-i țină pe țari sub controlul legilor. Cînd Petru cel Mare, admiratorul civilizației occidentale, i-a obligat pe boieri să-și radă bărbile și să se îmbrace ca în Vest nu s-a gîndit nici măcar o clipă să adopte și sistemul politic din Occident, care i-ar fi limitat puterile de autocrat. Astfel că a chemat arhitecți din Occident să conceapă înfățișarea Sankt Petersburgului, dar ca să-l ridice s-a folosit de munca forțată a mujicilor ruși ale căror oase au stat la temelia palatelor din noua capitală a Rusiei. Nici țarina Ecaterina a II-a n-a crezut că modelul de stat occidental ar funcționa în Rusia. Pentru ca imperiul să nu se destrame trebuia să fie cîrmuit de puterea absolută a țarului, scria ea în plin iluminism european. În anii ’30 ai secolului trecut, Stalin spunea în particular că URSS-ul are nevoie de un țar, iar în secolul nostru puterea politică a Rusiei se află în mîinile „țarului roșu” Putin.
De unde li se trage rușilor dorința de a cuceri mereu noi teritorii? Figes crede că din „teama” că granițele lipsite de obstacole ale Rusiei ar face-o vulnerabilă la invazii. Dar mai ales fiindcă o mare putere are nevoie de ieșire la mare, cum era convins Petru cel Mare. Ideea asta a dictat politica țarilor care au condus Rusia după el, i-a dat gîndirea imperială lui Stalin și determină strategia lui Putin, cel despre care Soljenițîn credea la bătrînețe că va readuce măreția Rusiei. E Rusia condamnată să rămînă prizoniera acestei plase de mituri false și de minciuni? Figes presupune optimist că nu, căci în povestea Rusiei au existat momente care ar fi putut-o duce într-o direcție democratică. Se va ivi deci pe drumul Rusiei un nou asemenea moment care nu va mai fi ratat? De ce nu? speră istoricul.
Orlando Figes, O Istorie a Rusiei, traducere de Cătălina Staicu și Ioana Aneci, Editura Polirom, 2026.