De obicei, un roman biografic pune căpăstru imaginației autorului, dacă acesta nu cotește în ficțiune și nu transformă viața personajului său într-un simplu pretext de la care se poate abate oricînd, ca și cum ar fi propria sa invenție. Gabriel García Márquez a îndrăznit să facă asta în romanul său despre Simón Bolívar, Generalul în labirintul său. Gabo i-a scandalizat pe columbienii care și-au închipuit că Márquez știrbește imaginea Eliberatorului ficționalizînd pe seama lui, ca despre un tip oarecare.
Pe dos stau lucrurile în Toate numele Feliziei, romanul altui columbian celebru, Juan Gabriel Vásquez, o biografie cît se poate de apologetică a sculptoriței Feliza Bursztyn, faimoasa artistă despre care Márquez a spus într-un articol: „A murit de tristețe”. Un paradox al lui Gabo despre o femeie frumoasă, debordînd de viață și de un optimism fără margini, care a murit la patruzeci și opt de ani, în plină glorie, într-un restaurant din Paris, lîngă soțul ei Pedro și patru prieteni? Sau mai degrabă una dintre observațiile profunde grație cărora acest scriitor genial pătrundea dincolo de aparențele sub care oamenii își ascund anxietățile și sentimentele de nemărturisit?
De aici își pornește Vásquez romanul, cu o propoziție pe care o ții minte în enigmatica ei simplitate: „Și uite-așa, gîndindu-mă la scurta viață a Felizei Bursztyn, mi se scurgeau zilele“. Gînduri despre cum a trecut timpul Felizei și despre cum trecea timpul autorului care mărturisește undeva că a avut nevoie de douăzeci și opt de ani pentru a scrie această carte. Gînduri care te pot trimite la ceea ce a zis Flaubert despre celebrul său personaj: „Doamna Bovary sînt eu!“. Fiindcă pentru a scrie liber despre viața cuiva care a existat, ca și cum ar fi un personaj inventat de tine, trebuie ca mai întîi să intri în pielea sa, ca și cum ai trăi tu însuți fiecare experiență prin care a trecut și ca și cum ai alege dintre toate traiectoriile posibile pe care viața i le-a pus în față pe acelea ce i-au conturat destinul. Vásquez reușește asta cu brio, fără să recurgă la pasele iluzioniste ale realismului magic de care se folosesc prozatorii sud-americani, Márquez mai ales, pentru a tăia nodurile gordiene ale inexplicabilului și pentru a face inefabilul palpabil, fără a-i altera sau umbri diafanitatea.
Deși e admiratorul necondiționat al marelui Gabo, ca și Feliza Bursztyn, ceea ce se simte în tonul hiperbolic al textului său, Vásquez adoptă aici strategii narative care te trimit cu gîndul la Cortázar, cel din Funigei. Descoperă treptat, prin ocoluri tot mai apropiate, ceea ce se întîmplă de fapt cu personajul său. Îți povestește lungile sale discuții despre Feliza cu Pedro, se întoarce la iubirea ei pentru Jorge, poetul goi pentru care Feliza și-a părăsit soțul contrariind comunitatea din care făcea parte și făcîndu-și tatăl să anunțe printr-un ritual că, pentru familia Bursztyn, fiica sa a murit.
Pentru a-și înțelege personajul, Vásquez îi reconstituie drumurile prin Paris și le notează minuțios traiectoria, vizitează casa de pe strada unde Feliza a locuit, vizavi de vila păzită de agenți a președintelui Mitterrand și, inevitabil, se duce în restaurantul unde sculptorița a încetat subit din viață. Biograful romancier merge să-i contemple lucrările de metal realizate cu aparatul de sudură care l-au făcut pe un critic de artă columbian să proclame că Feliza n-are nici o legătură cu arta. Vásquez se duce să revadă și sculpturile ei monumentale, inclusiv pe cele ce i-au făcut pe comentatori să-și închipuie că ea și-a bătut joc de oficialitățile columbiene cu siluetele contorsionate din oțel inoxidabil cu care le-a onorat comenzile. De-abia după toate aceste cercetări, romancierul ajunge la propriul său răspuns despre moartea neașteptată, dar deloc subită a vizionarei sculptorițe columbiene.
Juan Gabriel Vásquez, Toate numele Felizei, traducere de Marin Mălaicu-Hondrari, Editura Polirom, 2026.