Ce mi-a trebuit mie să bat, timp de două zile, dealurile Moldovei, de dimineaţa pînă seara? Cum de m-am lăsat smuls din mediul meu călduţ şi confortabil din Capitală, unde hipermarket-ul, restaurantele şi sălile de cinema sînt la vîrful degetelor şi nimic nu-mi lipseşte?
De fapt, ştiu o parte a răspunsului. Am plecat în călătoria asta şi pentru că, avînd loc în judeţul Bacău, aveam ocazia să-mi revăd părinţii. Şi am descoperit o lume care există lîngă noi în tăcere, despre care auzim vag, în viteză, şi la care nu vrem să ne gîndim dincolo de cei 2% de la vremea taxelor. Lumea pe care am descoperit-o e cea a copiilor care nu-şi pot revedea părinţii, pentru că nu-i au. E lumea copiilor abandonaţi la naştere din cauza problemelor de sănătate, lumea copiilor alungaţi din familiile lor de sărăcia lucie, de lipsa de educaţie a părinţilor sau – hai s-o zicem pe-a bună! – de lipsa de dragoste. Şi nu vrem să ne gîndim la ea, pentru că ne strică pofta de mîncare şi fengshui-ul şi ne aruncă în derizoriu toate marile probleme pe care le discutăm cu aplomb la o bere trappiste: politica locală, finanţele europene, situaţia geostrategică mondială şi ţîţele Biancăi Drăguşanu.
Ştiţi de ce, totuşi, deşi am văzut nişte lucruri teribile, nu sînt în depresie, ba chiar din contra? Pentru că, pe lîngă copii necăjiţi, am descoperit în excursia mea şi nişte oameni mari. Mai ales la suflet.
Pe doi dintre ei i-am cunoscut la Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Bacău. Îi cheamă Sorin Braşoveanu şi Sorin Bîrlădeanu şi, de ani de zile, conduc o mică armată prost plătită, dar foarte hotărîtă să le redea copiilor din Bacău copilăria. Pe al treilea l-am cunoscut, încet-încet, peste tot pe unde-am umblat. Radu Tohătan e Managerul Departamentului Asistenţă Socială în cadrul Hopes & Homes for Children Romania, fundaţia care şi-a propus să ofere fiecărui copil un acasă. În Bacău, împreună cu echipa lui, cu organizația SERA România (scuzele mele pentru că i-am omis în varianta tipărită) şi cu cei de la DGASPC, a şi reuşit. Aproape toţi copiii au fost scoşi din instituţiile de tip vechi (tradiţionalele şi sinistrele leagăne) şi mutaţi în case adevărate. Unii au fost reintegraţi în familiile naturale, alţii au plecat în casele unor asistenţi maternali, iar mai mulţi s-au mutat în căsuţe noi, care arată mai bine decît ale multora dintre noi. Stau acolo, cîte 10-12, împreună cu îngrijitorii, într-un climat care seamănă cu acela al unei familii.
Mă veţi întreba ce caută un text din ăsta într-o revistă de rîs. Păi, în primul rînd că nu există o revistă de plîns. În al doilea rînd, ceea ce am văzut mi-a redat şi mie speranţa, nu doar copiilor. Şi cînd o să vă spun că, pînă în 2020, e obligatoriu (ordin de la doamna UE) să se întîmple în toată România ceea ce s-a întîmplat la Bacău, o să rîdem cu toţii, ca proştii, de bucurie.