Nu credeam să văz vreodată ceva mai ridicol decît Premiul național „Mihai Eminescu”, Opera omnia, din anul 2015. Vai mie! Ce fraier de București! Uitasem, pesemne, nemuritorul îndemn călăuzitor „Să eliminăm, tovarăși, din vocabularul nostru cuvîntul nu se poate!”. Îndemnul e, azi, mai viu și mai săltăreț ca oricînd. Barierele inaccesibile ale ridicolului au fost doborîte din nou. Ba se poate!
Juriul stabilise, în zilele dinaintea festivității de premiere, că premiul va merge către Constantin Abăluță. Nu numai că a stabilit, dar organizatorii s-au grăbit, pe 14 ianuarie, să-i verse în cont merituosului octogenar frumușica sumă de 31.500 de lei, astfel încît orice problemă de deplasare să devină superfluă. Dar unde-i soare e și nor, ar spune un (alt) poet. Dl Abăluță suferise de curînd o operație complicată și avea nevoie de ajutor pentru a efectua deplasarea la Botoșani. Soția domniei-sale a pățit, și ea, un mic accident, astfel încît premiantul a luat telefonic legătura cu organizatorii și le-a comunicat că, din motive de forță majoră, nu poate fi prezent la manifestări. Dacă proceda poetic și lăsa dracului în spate un om bolnav, ar fi avut mai mult noroc. Pentru că – și aici mă încurc În amănuntele tenebroase – i s-a comunicat să facă bine să meargă frumușel la bancă și să returneze banii, pentru că – iar amănunte tenebroase – premiul presupune obligatoriu prezența premiantului. Așa că premiul s-a transferat asupra locului doi, Liviu Ioan Stoiciu. Cu bani, coroniță și o sticlă de vin vechi de 20 de ani.
E evident, nici organizatorii, nici decidentul nu și-au imaginat (pentru că e dincolo de orice închipuire) că s-ar putea face o transmisie rapidă prin fibră, cu o proiecție mare cît casa, pe Skype sau Google Hangout, cu premiantul bătrîn, dar ceremonia din biserică era cu mult mai importantă decît premiul. Pe ce lume trăim? Ori sîntem oameni de hîrtie, în carne și oase, ori nu mai sîntem!
Cînd am aflat o asemenea neghiobie, am stat 24 de ore în expectativă. Am crezut că e fake-news. O glumă sinistră. O farsă sau o conspirație a imbecililor. Cînd colo, era adevărat. Nu i s-a dat, ci i s-a luat. Spre cinstea lor, patru membri ai juriului, Ion Pop, Mircea Martin, Cornel Ungureanu și Al. Cistelecan, au protestat public împotriva unei asemenea aberații. Dar, pe ansamblu, tăcerea din breasla scriitorilor e asurzitoare. Nimeni nu scoate o vorbă. Toate nasurile geniale, talentate și principiale sînt ațintite către propriul buric. „Să zic ceva? Să nu zic? Da’ dacă mă aud șefii? Dacă îmi taie penzia? Dacă îmi ia indemnizația?”
Ce-aș putea să zic eu? Nu că zic, dar spun: ce aș face în locul lui LIS. Aș lua frumușel laurii, sticla de vin și banii și m-aș prezenta, mort-copt, la ușa bătrînului confrate și i-aș spune să mă ierte, că n-am știut. E singura ieșire onorabilă dintr-un căcat enorm.
Să nu mă întrebați acum cine e Momoțel din titlu! Eminescu, ăl de respiră greu, privind la comédie!