Nişte tipi în izmene, cu şepci şi uneori burtă, aleargă de nebuni după o minge pe care o lansează către tribună un tip înarmat cu o bîtă, apoi se prăvălesc peste nişte perne de cauciuc numite „baze“. Cam asta am reţinut eu din baseball, după cîteva tentative de a-nţelege ce-a găsit Marilyn Monroe la maimuţoiul de Joe DiMaggio. Am decis că sensul adînc al acestui sport cu bîte îmi va fi străin pentru totdeauna.
Din fericire, Moneyball* e doar întîmplător un film despre baseball, aşa cum The Social Network nu este decît accidental un film despre Facebook. Vestea şi mai bună e că regizorul Bennett Miller (The Cruise, Capote) face din matematica lui Billy Beane o dramă echilibrată şi inteligentă, comparabilă cu cea a lui David Fincher despre miliardele lui Mark Zuckerberg. Nu întîmplător: scenaristul Aaron Sorkin a jucat pentru ambele titluri.
Practic, Moneyball e povestea unei revoluţii. Care începe firesc, cu un vizionar (sau doi), continuă natural, cu nişte dinozauri grizonanţi, care se opun din răsputeri schimbării şi progresului, apoi se termină cu bine, prin standardizarea principiilor de la care a plecat revoluţia. Beane (Brad Pitt) e managerul general al echipei Oakland Athletics. În 2002, după plecarea celor mai buni jucători ai echipei, e nevoit să găsească soluţii miraculoase, conforme cu bugetul modest al echipei. Şi o face cu ajutorul lui Peter Brand (interpretat exemplar de Jonah Hill), un fost tocilar la Yale, unde a mîncat economie pe pîine la modul cel mai sedentar cu putinţă. În capul şi laptop-ul lui, fiecare jucător e un carcalete de cifre. Indici de eficienţă sau, oricît de antiromânesc ar suna, productivitate sportivă. Fişele lui despre jucători arată cam aşa: „Pitches – 392“, „Balls – 157“, „Average Runs – 73“, „Per season decline – 39%“.
Iniţial, ideea că un sport atît de „romantic“ (expresia lui Beane) poate fi redus la un ecran ticsit cu tabele pare o ţicneală, un barbarism, o ofensă adusă veteranilor care au făcut istorie prin a intui diverse chestii. Dar concluzia (logică pentru economişti, inacceptabilă pentru naivii din tribune) e că, dintr-un snop de cifre seci, un creier antrenat poate extrage o idee sclipitoare, urmată de un efect matematic garantat pe terenul de joc. Este, cum ar putea formula Babe Ruth printre două rostogoliri în mormînt, victoria amară a statisticii asupra intuiţiei, tragicul triumf al computerului asupra poeziei. Asta ne spune, pe un ton scăzut, lucid şi melancolic, Moneyball, un film despre business (şi mai puţin baseball). Şi o face, vorba lui Billy Beane, punînd întrebarea corectă: cui îi mai pasă?
Dacă doriţi să recomand
1) Rubber / Cauciucul (Franţa, 2010; regia: Quentin Dupieux). La Cinemax – duminică, 25 decembrie, ora 0,40. Dacă vreţi cinema adevărat (despre cinema în general), horror şi comedie, cauciuc şi poezie, sînge şi filosofie, vă somez să nu rataţi această capodoperă indie. Filmul anului 2010, în topul subsemnatului.
2) Inglorious Basterds / Ticăloşi fără glorie (SUA-Germania, 2009; regia: Quentin Tarantino). La HBO – vineri, 23 decembrie, ora 23. Dacă l-aţi văzut, revedeţi-l. Dacă nu, înseamnă că ceva e în neregulă cu voi. Aţi fost răpiţi de talibani? Sînteţi nişte turişti cosmici care aţi luat formă umană doar ca să vă uitaţi cum bate Norbit de la Pro TV X Factor de la Antena 1?
3) Kick-Ass (SUA-Anglia, 2010; regia: Matthew Vaughn). La HBO Comedy – joi, 22 decembrie, ora 23,15. Sincer, am încercat să găsesc în program un al treilea regizor pe care să-l cheme Quentin. Ar fi fost o chestie. Nu-i nimic, rămîne pe data viitoare. În plus, Matthew a făcut cea mai bună comedie cu supereroi a anului. Cea mai bună ever, dacă mă simt generos de Sărbători.