Acum cîteva luni vă povesteam într-un material din gazeta asta despre nişte băieţi care îi ciuruiesc pe străini la paintball, în timp ce Naţionala de fotbal îşi lua căpăceală de la toată lumea. Cum la sportul rege încă stăm la fel de prost, simt că-i de datoria mea să vă prezint un alt băiat care poate să mai infirme percepţia că nu ne pricepem decît la sporturi de femei.
Pe Toma Coconea l-am cunoscut în iarna asta în Parîng. Cînd a venit în vizită la Croco la cabană nu m-a impresionat cu nimic. Are vreo 36 de ani şi arată ca o combinaţie între un salvamontist şi o vedetă de rock din anii ’80 trecută de perioada de glorie. Am ciocnit o pălincă cu el şi cu gazda cabanei, după care l-am văzut fugind pe munte, pe ninsoare, în clăpari de schi, cu aceeaşi lejeritate cu care fac corporatiştii jogging prin Herestrău.
Înainte să aflu ce hram poartă şi cu ce se ocupă, toţi oamenii de pe-acolo erau dispuşi să facă pariu cu mine că omul ăsta urcă muntele mai repede decît telescaunul. M-am lămurit ulterior cine e Toma Coconea după ce am stat de vorbă: un pic Chuck Norris, un pic Bear Grylls şi restul parapantist.
Toma participă încă din 2003 la o competiţie numită X-Alps, care e un fel de X-Factor, dar pentru bărbaţi. În loc de Mihai Morar, Paula Seling şi celălalt, el parcurge un drum de 1.800 de kilometri prin Alpi, pe care îi face ori pe jos, ori zburînd cu parapanta. Toma a fost la X-Alps şase ediţii consecutive, a luat de două ori argintul, iar anul trecut a fost singurul care a terminat cursa cu excepţia cîştigătorului. Singurul motiv pentru care n-a cîştigat încă e pentru că nu locuieşte acolo, ca elveţianul de pe primul loc.
Peste cîteva zile l-am văzut trecînd din nou prin zonă şi impresia iniţială nu mi s-a schimbat. Decenţa lui şi faptul că-ţi răspunde umil şi modest de fiecare dată cînd îl întrebi ceva parcă se bat cap în cap cu lucrurile pe care le auzi despre el. Te-ai aştepta să aibă măcar cîteva aroganţe de macho, că doar e genul de om care se bate cu urşii la micul dejun. Poveştile despre Toma chiar îl depăşesc ca persoană. Fiecare întîmplare e genul ăla pe care, cînd o auzi, îţi vine să-i zici povestitorului „Mănînci rahat!“. Singura dată cînd par mai puţin impresionante e cînd le-auzi chiar din gura lui. De exemplu, despre noaptea aia din 2003 cînd a rămas blocat pe o stîncă şi, fiind în hipotermie, şi-a spart GPS-ul, singura şansă de a fi salvat, apoi a făcut flotări pînă dimineaţa, mi-a povestit cu aceeaşi nonşalanţă cu care povesteşti întîmplările de la un grătar. Şi nu e singurul caz. După avalanşa de pe Matterhorn care l-a tîrît 800 de metri la vale, după ce a suferit o entorsă şi a făcut restul de 700 de kilometri cu piciorul mascat ca să nu fie descalificat, reacţia lui Toma necredinciosul în abandon a fost aceeaşi: „Am avut ghinion“.
Ce urmează pentru Toma? În primul rînd, are de gînd să participe şi să cîştige toate X-(introdu munţi aici) care or să fie de acum înainte. De la Pirinei la Stîncoşi şi, în ritmul ăsta, în vreo trei ani şi la X-Munţii Dobrogei. A, şi mai vrea să parcurgă 3.000 de kilometri prin Groelanda pe kite şi schiuri. Aşa că băieţii de la Naţională pot să nu mai alerge liniştiţi o vreme, că le saltă Toma media pe ţară.