Involuntar simbolic, filmul de propagandă al lui Serghei Eisenstein, făcut la zece ani de la revoluția din Rusia, Octombrie, e mut. Îi vezi pe poporenii furioși, ieșiți în stradă la Petersburg, dar nu-i auzi, doar bănuiești ce e în capul lor. De fapt, cum scrie satisfăcut Leon Troțki, locuitorii orașului habar n-au avut de lovitura de stat bolșevică. Revolta populară n-a avut loc decît în capul lui Eisenstein. Filmul însă a luat locul realității în memoria publică din URSS.
În biografia lui Stalin, istoricul britanic Robert Service amintește de această substituire frauduloasă. În Sînge pe zăpadă, însă, Service nici măcar nu pomenește filmul lui Eisenstein, în schimb citează cum au comentat revoluția cîțiva poporeni oarecare ce au simțit pe pielea lor toate cele petrecute din 1914, cînd Rusia a intrat în război, pînă la moartea lui Lenin din 1924. Debandadă, foamete, crime, jafuri, samavolnicii și teroare despre care scriu în jurnalele lor un țăran mijlocaș din gubernia Vologda, un contabil moscovit, un muncitor din Petersburg, un medic militar care a fost pe front. În afară de ei, mai mult sau mai puțin cunoscuții Nicolae al II-lea, țarul Rusiei, poetul Aleksandr Blok, generalul Aleksei Kuropatkin, scriitoarea din Moscova Rașel Hin-Goldovskaia și alții.
În țesătura densă a textului, cu evenimentele din istoria mare urmărite în amănunt și cu intrigi de tot felul în care îi vezi la treabă pe protagoniști, toate aceste citate din jurnalele zilnice funcționează ca niște momente de respiro pentru cititor. Primul diarist care intră în scenă e țăranul înstărit Aleksandr Zamaraev, care se ține departe de politică. Consătenii îl respectă pentru hărnicia și cinstea lui, încît îl aleg în funcții importante în uezd-ul (raionul) Totma. Zamaraev se îngrijorează cînd află că țarul Nicolae a hotărît mobilizarea, semn că Rusia avea să intre în război împotriva „trădătoarei Austria. Naiba să-l ia de imperiu certăreț!“. Totuși, nu e împotrivă, cel puțin la început, Cînd, însă, în urma recrutărilor succesive, mai mult de jumătate dintre bărbații tineri din uezd sînt luați la armată, țăranul constată că nu mai are cine munci la cîmp, ceea ce nu-i convine. Muncitorii de la oraș se ascundeau, dînd astfel dreptate celor ce credeau că rușii stăteau prost cu patriotismul. Spre deosebire de ei, muncitorul metalurgist Aleksei Ștukaturov se duce voluntar în armată, e decorat de două ori și avansat la gradul de plutonier, dar în 1915 patriotul muncitor e ucis. Țarul Nicolae al II-lea e citat și el împreună cu țarina Alexandra și cu „prietenul“ Rasputin. Încăpățînat, prost și convins că a primit o misiune pe pămînt de la Dumnezeu în persoană, țarul n-a învățat nimic din războiul dezastruos cu Japonia. E convins că dacă în 1904 el ar fi fost pe front, să-și încurajeze trupele, rușii ar fi învins. Așa că, atunci cînd constată că dezastrul e pe cale să se repete, Nicolae preia conducerea armatei, pleacă de la Petersburg și se mută în apropierea frontului, la Țarskoe Selo. Armatele rusești n-au ce le trebuie și, cum stau prost și cu disciplina, și cu patriotismul, nemții le înving pe unde le prind. Soldații fug de pe front și se apucă de jafuri, civilii sînt exasperați, dar țarul, cu ideile lui fixe, nu pricepe cum evoluează lucrurile. Nici măcar asasinarea lui Rasputin nu-l deșteaptă. Nicolae urăște democrația și partidele politice, nu înghite Duma (Parlamentul rusesc), încît atunci cînd lucrurile scapă cu desăvîrșire de sub control n-are altă soluție decît să demisioneze.
Chiar și atunci cînd cade împreună cu toată familia în mîna bolșevicilor lui Lenin, țarul demisionar nu-și dă seama ce-l așteaptă. După 300 de ani în care a stat în fruntea Rusiei, dinastia Romanovilor sfîrșește într-o pivniță din Ekaterinburg, gubernia Perm, unde țarul și ai săi sînt împușcați de bolșevici din ordinul lui Lenin. Cum execuția e ținută la secret, apar zvonuri de tot soiul, inclusiv acela că țarul ar fi fugit din captivitate. Diariștii din care citează Service n-au consemnat tragicul eveniment fiindcă, pur și simplu, n-au aflat de el. Oricum, însă, interesul public pentru soarta țarului tindea către zero. Alții erau protagoniștii luptelor pentru putere din Rusia.
Robert Service, Sînge pe zăpadă. Revoluția Rusă (1914-1924), traducere de Ioana Avădanei, Editura Polirom, 2024.