După asasinarea țarului, în iulie 1917, Guvernul Provizoriu pregătea arestarea capilor bolșevici, spune istoricul Robert Service. Numai graba ministrului Justiției, Pavel Pereverzev, care a furnizat prea devreme presei dovezi că bolșevicii erau stipendiați de nemți, a scăpat partidul de la decapitare. La Petersburg e foamete, ceea ce sporește dezordinea. Se înmulțesc jafurile și crimele. De pe front vin știri tot mai alarmante, înfrîngeri, dezertări în masă, stîrnite și de promisiunile bolșevicilor că vor face pace. Se întîmplă atîtea în vara acelui an, încît în încercarea de a le cuprinde pe toate, autorul își precipită narațiunea, înghesuind evenimentele în pagină.
Alarmați că-i așteaptă procese de trădare, cîțiva dintre șefii bolșevicilor s-au ascuns. Alții au fugit din Petersburg. De frica arestării, Lenin s-a refugiat într-un sat de lîngă granița cu Finlanda. Acolo, în timpul unei razii, s-a pitit într-o căruță cu fîn, iar înainte de a lua trenul spre Finlanda s-a travestit: perucă, mască și haine tiptil. În schimb, exaltatul Troțki le-a cerut autorităților să-l aresteze, iar cererea i-a fost acceptată. Zinoviev, Kamenev și Aleksandra Kollontay, dibuiți în ascunzătorile lor din Petersburg, au fost și ei arestați. În august, însă, noul premier, Aleksandr Kerenski, dă ordin să fie eliberați drept mulțumire că bolșevicii au împiedicat izbucnirea unei insurecții. Om credincios, Kerenski își băgase în cap că era predestinat rolului de mîntuitor al Rusiei. De-abia scăpați din pușcărie, bolșevicii sapă Guvernul Provizoriu și provoacă și mai multă dezordine și violență la țară cu anunțurile lor că vor face împroprietăriri în masă, prin confiscare. În jurnalul său, țăranul Zamaraev comentează cu năduf știrile despre dezertări: „Soldații – ticăloși lași care sînt rușinea Rusiei – fug cu miile”.
Cînd dau jos Guvernul Provizoriu și preiau puterea, Lenin și ai lui, din aproape necunoscuți cum erau cu cîteva luni în urmă, ajung vedetele politice ale zilei. Încheie un armistițiu separat cu Germania, dar în condiții atît de proaste, că Troțki, negociatorul-șef al Rusiei, își pune un subordonat să semneze tratatul. El și Lenin și-au închipuit că revoluția comunistă va începe în toată Europa, dar cum asta nu s-a întîmplat, au început alt război acasă, mai întîi cu Biserica, apoi cu țăranii care nu acceptă să-și predea grînele pe mai nimic. La țară, bolșevicii se bizuie pe soldații dezertori și pe scursura satelor, iar la oraș pe muncitorii care se bucură de naționalizările din industrie, dar n-au habar cum se conduce o fabrică. În scurt timp, în Rusia începe războiul civil. Troțki, omul de încredere al lui Lenin și la fel de sîngeros ca și el, organizează Krasnaia Armia (Armata Roșie). Rușii pierduseră, printre altele, Polonia, Finlanda și Basarabia. Troțki se concentrează asupra luptelor cu albii. Lenin proclamă că Rusia sovietică a devenit inamica întregului Occident capitalist și se izolează politic, dar în fața dezastrului, hotărăște trecerea la Noua Politică Economică, NEP-ul, struțo-cămila comunisto-capitalistă. Propaganda bolșevică aruncă vina pentru toate nenorocirile pe burghezie, pe țăranii înstăriți (culacii) și pe inamicii din străinătate. Represiunea funcționează la turație maximă.
Cînd Lenin moare, haosul, sărăcia și corupția ajunseseră de nestăvilit, iar Stalin se pregătea să preia conducerea partidului. În faimosul său Testament Politic, Lenin cere căpeteniilor partidului să nu-i lase puterea lui Stalin. Testamentul rămîne secret, Stalin îi ia locul lui Lenin în fruntea partidului, îi organizează răposatului funeralii fastuoase și instituie un cult al personalității care i-ar fi făcut invidioși pe Romanovi. Cine nu e de acord cu noul tătuc dispare sau ajunge în fundul Siberiei.
Diariștii renunță la jurnalele lor, unii de frică, alții din resemnare. Speranțele că Rusia s-ar putea întoarce la democrație reapar, scrie Service, în 1991, după prăbușirea Uniunii Sovietice. Dar, constată istoricul, în Rusia condusă de Vladimir Putin, „liderii Opoziției sînt uciși sau băgați în pușcării sau siliți să emigreze”. Ucraina este invadată, iar urmașii diariștilor care așteptau libertatea după revoluția din 1917 o așteaptă în continuare.
Robert Service, Sînge pe zăpadă. Revoluția Rusă – 1914-1924, traducere de Ioana Avădani, Editura Polirom, 2025.