Joe Satriani – un concert cu toate biletele vândute
unor rockeri liniștiți, mulți dintre ei veniți cu copiii și nevestele. La prima vedere însă, urcând scările Sălii Palatului, am crezut că am greșit spectacolul, prea mulți erau cocalarii care fojgăiau pe la ușile de intrare, dar m-a lămurit rapid un astfel de băiat cu ghiul pe mână și canini din viplă: „Șefu', îți dau un bilet?”.
Am înaintat prin stratul de bișnițari,
gros de aproape trei metri, și o frântură de discuție pe care am furat-o din zbor a făcut puțină lumină asupra acestui fenomen: „Ai văzut, bă, ce-a pățit nea Gigi?”. Nevestele lor, de când l-au săltat pe Becali, degeaba mai cerșesc în față la palatul latifundiarului. Așa că oamenii, rezidenți ilegaliști ai Centrului Vechi, ca să aibă ce pune pe masă la cei opt-nouă copilași, pe lângă o taximetrie pe nașpa, o iarbă vândută și o fată trimisă la produs, trebuie acum să rotunjească veniturile familiei cu un bilet-două la negru.
Muzica, așa cum era de așteptat, la mare meserie.
Am ascultat un Satriani adus până la extaz de o sală mai plină decât pe vremea congreselor lui Ceașcă. Venit cu o gașcă de muzicieni cu har, Satriani le-a oferit nu doar un rol de acompaniament, ci i-a încurajat să-și pună în valoare personalitatea artistică.
Mă opresc aici în mod special asupra tobarului, austriacul Marco Minnemann, impresionant prin tehnică și compoziție, o amprentă progresivă indiscutabilă ce a dat profunzime solisticilor lui Satriani. Nimic întâmplător, dacă ne gândim că Marco – în pofida faptului că, după plecarea lui Mike Portnoy, nu a trecut de proba de la Dream Theater, câștigată de Mangini – a fost imediat apreciat de lumea bună a muzicii de la New York. Ca să nu mai zic că acum face parte și din gașca lui Steven Wilson (Porcupine Tree), aflat și el printr-un tur de mare șlem prin State.
Pe cei opriți la Genesis și Pink Floyd și pierduți nițel cu toate detaliile astea din zona progresivă a rock-ului actual îi îndemn să dea un click pe YouTube, unde se pot prinde imediat cine a bătut bețele la Satriani. Și ca să vedeți cât de legate sunt lucrurile, virtualul – de unde dăm noi download moca la albume întregi – obligă muzicienii, dacă nu vor să moară de foame, să plece în turnee prin toată lumea.
Uite așa ajung și prin București,
ca să mai mănânce și gura bișnițarilor de bilete ceva. Vorba lui Brenciu: dacă nu ajungi la Sala Palatului nu exiști. Și cum să exiști pe stomacul gol?
Publicat în Cațavencii, nr. 21 (99), 2013