Australianca Helen Garner a ajuns jurnalistă și scriitoare de nevoie. În tinerețe, cînd era profesoară, le-a povestit elevilor ei prea amănunțit și fără perdea cum e cu relațiile sexuale. Dată afară din învățămînt cu scandal, Garner și-a încercat norocul în jurnalism și, fiindcă i-a mers, s-a apucat să scrie și proză. Bach pentru copii, cartea prin care am făcut cunoștință cu ea, te prinde imediat. Încă de la primele pagini ale romanului se simt și talentul, și inteligența artistică a autoarei.
În pozele de pe net, Garner pare o gospodină grijulie care pune ceva la cale. Un fel de Miss Marple de Australia. Atentă la detalii, romanciera știe să citească chiar și cele mai mici gesturi ale personajelor sale, iar într-o scurtă poveste de amor ilicit, apărută cam de nicăieri, ea descoperă saga unui eșec căruia îi urmărește firele pînă în trecutul imemorial al unei căsnicii „durabile“, aparent de nezdruncinat. Cam ca în Rața sălbatică a lui Ibsen, în liniștiții ani ’80 de la Melbourne, în Bach pentru copii rețeta fericirii de familie ascunde falii peste care Dexter Fox și soția lui, Athena, nu mai izbutesc să treacă. Mai ales în orașul unde două persoane care se cunosc au trecut pe lîngă ceva ce ar fi putut fi mai mult decît o prietenie, ea sperînd că o revedere tîrzie după anii în care n-au mai știut nimic unul de celălalt poate reseta o relație pierdută, fără ca el să priceapă semnalele ei. Apariția lui Elisabeth, prietena lui din studenție, pare gata să-l deturneze pe Dexter, dar lucrurile se complică acolo unde te aștepți mai puțin.
Atmosfera romanului e saturată de muzică și de sex, iar lejeritatea moravurilor din lumea trupelor, care începe să se simtă la Melbourne, provoacă un cutremur și în viața de familie a celor două perechi. Virtuoasa gospodină Athena e cucerită de nonconformistul Philip, soțul lui Elisabeth, cel ce cîntă într-o trupă cu mai mult succes decît Dexter, iar Vicki, sora mai mică a aceleiași Elisabeth, pune paie pe foc cu nonconformismul ei de adolescentă supărată pe viață.
Garner își aruncă fără nici o pregătire cititorii în această lume pe care o ia la descusut, descoperindu-i micile mistere și dramele, în maniera prozei americane din anii ’70 și de mai devreme. Narațiune simplă, comportamentistă, dialoguri care ascund în banalitatea lor trăiri de roman hemingwayan, dar și dramatice întorsături de situație reale sau onirice, ca în proza continuatorilor lui Scott Fitzgerald. Personajele romanului australiencei sînt obsedate de America și de New York, cele două termene de comparație care-i fac pe artiștii din Melbourne să se simtă ratați și nefericiți. „Dacă o chestie ca asta s-ar fi întîmplat în Manhattan, newyorkezii ar fi zis ău mai gaad!; aici nu se miră nimeni!“, spune excedat careva din public care visează la viața din America, dar se mulțumește să tragă pe nas prafuri locale.
Garner caută începuturile marii schimbări a lumii din Australia – sau, mă rog, a părții ei mai zgomotoate din showbiz și din muzica din cluburi – cam în același fel în care scriitorii americani din primele decenii ale secolului 20 descopereau libertățile Parisului de după primul război mondial și erau contrariați de provincialismul și rigiditățile morale ale celor de acasă. Romanciera face asta fără să-și judece personajele, le lasă să se certe între ele și să viseze la ceea ce li s-ar putea întîmpla, ca Athena care, în timp ce pune capăt aventurii cu Philip și ca semn că s-a întors acasă, scoate la poartă pubela cu gunoi în acele vremuri romantice în care gunoiul menajer încă nu era sortat pe categorii. Alte glasuri, alte încăperi, dar ce voci!
Helen Garner, Bach pentru copii, traducere de Veronica D. Niculescu, Editura Trei, 2025.