Dacă e marţi, e Grecia. Vineri a fost Belgia. Ce a fost la Liège s-a văzut. N-am contat o repriză întreagă, dar spre final era să obţinem un bine-nemeritat egal. Greu am legat trei pase la rînd, dar, în schimb, şi ei au avut un gol anulat şi un penalty neacordat – să ne trăiască, mersic bien, dom’ arbitru! Fluieraşul francez ne-a ajutat, limitînd proporţiile scorului, întrucît se ştie: arbitrii avantajează echipele mari.
Or, noi sîntem o echipă extrem de mare: în ultimii ani, am convocat zeci şi zeci de jucători la lot. Şi tot nu s-a ales de-o echipă. Există vorba aia francofonă cu „dacă tinereţea ar şi şi bătrîneţea ar putea“. Ei, la noi, în româneasca Naţionalei, asta s-ar traduce prin „Dacă tinereţea ar putea, iar bătrîneţea ar mai vrea“. Junii par lipsiţi de zvîc, fără vînă, în timp ce maturii-s dezinteresaţi, miserupişti. Cu excepţiile de rigoare, fireşte… Rămîne de văzut dacă Piţurcă e omul potrivit să-i încurajeze pe unii şi să-i mai motiveze pe ceilalţi.
În asemenea condiţii, ştiind că nu ne trece criza cu una, cu două, meciul cu Grecia din Austria va conta doar în statistici. Îl trec ca fiind la ei sau la noi acasă? Altfel, putem sesiza doar o asemănare frapantă: atît Grecia, cît şi fotbalul românesc sînt în faliment. Şi o deosebire semnificativă: în Grecia, responsabilii dezastrului şi-au dat demisia. La noi – nu.
Ba mai mult, Mircea Sandu, ca orice dictator îmbătrînit în funcţie, dă vina pe oculta internaţională. „FIFA şi UEFA nu se implică în problema cu Craiova pentru că sînt mai căcăcioase acum decît oricine“, a zis Naşul. Păi, zi aşa, dom’le! Ne-am prins de ce Naţionala arată ca un sat fără cîini, ca o haltă părăsită, ca o redută abandonată. Pentru că FRF a rămas acum la fel de mîncăcioasă ca oricînd.