Vorba cîntecului: La viața mea, am o dambla! Să țin cu Na-ți-o-na-la! Ne ieși accentul greșit, șchiop e și versul, în acord cu prestația din această toamnă a echipei pe care o iubim atît de mult, echipa națională, unica, alta n-avem. Așa s-a nimerit, nu-i nici motiv de mîndrie, nici de rușine: ne-am născut, am crescut și acum îmbătrînim în fotbal cu echipa României. „Să dau la toooți, la toooți să bea! Și la decan, la prodecan, la toți colegii mei de an!“ …pe bune, serios? Cîntecelul ăsta studențesc se potrivea în alte vremuri, atunci cînd tineretul studios ieșea în stradă (și bea) pentru niște victorii la turneele finale. Anu’ ăsta, colegii de an, statisticienii, pot livra mai multe date, nu s-au ivit prilejuri de a deschide o șampanie în stradă la bucurie. Iar aici nu-i de vină pandemia. Pînă și noi, cretinii care continuăm să iubim echipa națională, am fi respectat binevenitele măsuri de protecție sanitară. N-a fost cazul, nu-i veni nimănui să iasă-n stradă. Calificarea puștanilor de la Under 21 la turneul final european n-a fost decît (că tot am devenit medici, cu toții, mai nou) un tratament paleativ. Frecție la un picior de lemn – așa se zicea, pe vremea cîntecului studențesc, anterior citat. Nu ne amestecăm în ciorba colegilor statisticieni, v-am zis. Sînt și ei oameni, oameni buni, pricepuți, adecvați. Da’ chiar și-așa, fără calcule sofisticate, doar ca simplu iubitor al echipei naționale, nu-ți poți refuza întrebarea simplistă, ca-ntr-un film din seria cu BD, de data asta: ce avem noi aici? Ce rezultate a obținut echipa noastră națională în anul de grație Douăzeci Douăzeci? Ptiu, piei, Viorico! Păi, ca victorii, nu avem decît două: un frumos 3-2 (într-adevăr) în Austria și un zdrobitor 3-0 cu Norvegia, la masa verde. Două egaluri stupide cu limitata echipă din Irlanda de Nord. Și, mai departe, nu mai zicem, că ne-a recomandat Mirel Rădoi să avem o atitudine pozitivă… Vezi ce răi sînt jurnaliștii? Ne gîndeam să zicem că ne-am împiedicat de cel mai important meci, ăla cu moșoteii previzibili din Islanda, dar uitam să consemnăm strălucita victorie (5-3) în amicalul de lux cu Belarus. Pe scurt, în meciurile neamicale de anu’ ăsta, avem o singură victorie obținută în teren. Asta nu-nseamnă că nu l-am simpatiza pe Rădoi, merită să continue. Să-și poarte crucea! i-ar zice nașu’ Gigi.
Tot în anul ăsta complicat și comprimat (din septembrie pînă-n noiembrie), echipa noastră națională a convocat și rulat vreo 50 de jucători. Băi, n-or fi cam mulți? Sigur, o fi bine să ne arătăm mîndri în fața adversarilor din străinătate, așa cum se zicea pe vremea comunismului: avem rezerve uriașe de cadre, avem un izvor nesecat de talente. Pe vremea comunismului (un regim criminal și ilegitim, condamnat de istorie) știai echipa națională pe de rost. Oamenii muncii cu mingea (români, maghiari, germani și de alte naționalități) își sacrificau oasele, ligamentele și mușchii pe teren, pentru tricolor și tricoul galben. Acum e un du-te-vino mai greu de priceput. Sub semnul sofisticatei viziuni tactice na-ți-o ție, dă-mi-o mie. De la un meci la altul îl mai recunoșteam în poartă, în 11-le de bază, pe Tătărușanu. Da și el, săracu’, s-a retras. „Să vină tinerii!“ Vin tinerii? În meciul cu Irlanda de Nord a înscris bătrînul Bicfalvi. Altfel, introdus în repriza secundă, n-a făcut un meci strălucit. Chestia-i că – pentru a sintetiza – reprezentativa noastră e la fel ca țărișoara: cu tineri și bătrîni, tooot experimentăm. Burleanu și țuțerii din FRF sînt ași la acest capitol. La implementări și paraimplementări. Așa se face că, în 2021, la Europene (dacă s-or ține), pe Arena Națională nu vor juca ai noștri, ci băieții din Macedonia de Nord. E bine și așa! De pe meleaguri macedonene au plecat către România niște strămoși ai mărețului nostru rege Gică Hagi. Hai Macedonia de Nord! Hai România!