Mihail Neamțu face parte din acei oameni care consideră Internetul un loc al pierzaniei, după care pierde nopți întregi completându-și profilul pe Wikipedia.
Cât de înduioșător sună, pe pagina sa de Wikipedia, următoarea formulare: ”A absolvit studiile liceale la Arad (1992-1996), răstimp în care a coordonat redacția revistei Laboremus”. Îl și văd, alături de păpușa cu care a luat cina, împlinindu-și profilul pe Wiki. Sau: ”În luna noiembrie 2016, Editura Doxologia a lansat volumul Vârstele Iubirii care s-a bucurat de interesul unui public larg și de susținerea multor personalități culturale”. Îl și văd, la miez de noapte, încordându-și în oglindă mușchiul vanității, apoi pedepsindu-se cu 20 de lovituri de mouse pe spinare.
A intrat, după cum se vede, în cultură, în politică, în literatură, dar în toate a fost pândit de blestemul ejaculării precoce. A rămas cu dreapta. De o vreme, îmbătrânit de timpuriu, simte mereu nevoia să se adreseze tinerilor. E sfătos ca un șef de scară, o metafizică borșită îl mână-n luptă cu o ironie pe care Neamțu nu o percepe. A mai rămas cu Papahagi, se bat pe burta unei metafizici care, ca și mama proștilor, e mereu gestantă. Un conservatorism plin de ură a mușcat din Mihail Neamțu an de an, iar azi el a ajuns să scrie după cum urmează:
”Ce i-aş spune unui elev de 18 ani, aflat la început de drum? Nu-ţi vinde sufletul. Poartă cu umilinţă straiele demnităţii. (…)
Trupul musteşte acum de poftă şi vigoare: struneşte-l prin sport şi mişcare. Pielea feţei tale e netedă şi curată: n-o îmbătrâni prematur. (…)
Pleacă din locul unde nu rodeşti. Pune sămânţa faptei şi a cuvântului acolo unde pământul e reavăn. Cere şi puţin soare. (…)
Şi nu uita: Dumnezeu te iubeşte.”
Un cimitir al clișeelor. Nu e problema că vorbește ca oamenii unor vremuri trecute. Problema e că vorbește ca oamenii proști ai vremurilor trecute. Pentru că, ce naiba, oameni deschiși la minte au existat mereu. Nu e cazul acum.