Pe Arthur Văitoianu, general al armatei române în Marele Război, nu l-au putut doborî nici glonțul, nici șrapnelul și nici invidia colegilor săi militari. Stătea în fața tirului dușman drept ca o lumînare, fără să fie nevoie să-i fie vreodată aprinsă una. A străbătut cîmpurile de luptă neatins de răni sau de moarte, fiindcă – începuseră soldații să povestească – nici una din traiectoriile de glonț stabilite de Dumnezeu la facerea lumii nu se întîlnea cu drumurile lui. În baza acestei imortalități, Arthur Văitoianu a dobîndit gloria totală într-un război în care armata română a mers mai mult în același sens cu dușmanii, doar că înaintea lor.
Chiar dacă numele lui trimite la alte origini, Arthur n-a fost nici englez, nici moldovean. A fost neamț, fiul unui telegrafist german – Weithoffer – care, nu se știe de ce, se mai chema și Văitoianu. Pentru că pe vremea aia era mai bine să ai o pușcă decît să n-ai, Arthur a fost dat la școala militară din Adjud, apoi la Școala de Artilerie și Geniu din București. Sîngele nemțesc moștenit de la telegrafistul Văitoianu a scos la iveală calități nemaivăzute de soldat. Arthur bătea cel mai corect pas de defilare din istoria instrucției militare, putea sta de planton patru zile la rînd și, dacă pornea în marș cu tot echipamentul de război pe el, putea s-o țină tot așa o săptămînă. Superiorii obișnuiau să-l trimită cîte două-trei sute de kilometri pe jos, doar ca să vadă cum rezistă noii bocanci cu care industriașul Mociorniță se pregătea să înzestreze armata.
Din instrucție în instrucție și din planton în planton, disciplinatul și neobositul Arthur Văitoianu a ajuns, în 1915, general de brigadă, așa încît, cînd România a intrat în război anul următor, el comanda deja Divizia 10 Infanterie. Cum spuneam, gloanțele și obuzele au fost prea puțin pentru el. Generalul pășea neatins printre culoarele morții, în timp ce în jurul lui oamenii erau sfîrtecați de explozii. Nemții nu-l puteau culca la pămînt nici cu lunetiștii, nici cu mortierele și nici trăgînd de apoape, iar singurul motiv pentru care Văitoianu se vedea silit să se retragă odată cu trupa era temerea că ar putea fi călcat cu blindatele. Nu era sigur că însușirea sa de a scăpa de proiectile putea fi extinsă și asupra șenilelor. Dar cînd generalul era văzut umblînd liniștit, cu mîinile la spate, printre rafale de mitralieră și ciuperci de foc, retragerea părea mai degrabă o victorie, iar divizia îl ovaționa ca pe un erou.