Cîți dintre cei de vîrsta mea or fi învățat ceva franceză din revistele cu benzi desenate pentru copii care ajungeau la noi, de prin anii’60? Revistele alea veneau de la Paris, în țiplă, și costau multișor. Așa că ni le dădeam din mînă în mînă, într-un fel de cluburi de lectură ad-hoc.Unele se vindeau împreună cu niște ochelari cu rame de carton și lentile de plastic, una roșie, cealaltă albastră, prin care vedeai desenele în 3D. De fapt, numai anumite desene, tocmai cele care mă interesau mai puțin. Revistele americane cu seriale de soiul ăsta nu se importau pe atunci, din motive politice. Așa că nu vorbeam despre ele, fiindcă habar n-aveam că există.
Dintre serialele de benzi desenate de la noi țin minte Săgeata Căpitanului Ion, din Cutezătorii, și ca prin ceață desenele din Arici Pogonici. La noi, acum, benzile desenate au publicul lor, un fel de a spune că nu stau grozav cu vînzările. Nostalgiile după benzi desenate ale cetățenlor adulți din România și-au pierdut cîrligul, așa că transferul de curiozitate de la o generație la alta aproape că nu mai contează. Încît sînt curios dacă romanul de benzi desenate scris de Palahniuk și ilustrat de patru amici de-ai lui va prinde la cititorul autohton. Mai ales că Fight Club 2se adresează unui public special, cu antene pentru literatura neoavangardistă, care n-are treabă cu canoanele clasice decît ca să le ia în răspăr. Palahniuk, cu umorul lui negru,cinic, tăios ca o ghilotină, cu stilul lui eliptic și sincopat, care uneori te poate scoate din sărite, face parte ca scriitor dintr-o categorie cu un singur reprezentant, Palahniuk.
În privința atitudinii, tipul e un refuznic intolerant, căruia îi put cărările bătătorite și care tîrnuiește sadic sfintele locuri comune. Palahniuk seamănă cu cei care nu dau bună ziua fiindcă detestă clișeele. Cum de s-a împăcat atunci cu formula benzilor desenate care trăiesc mai ales de pe urma clișeelor și a vieții în alb și negru, chiar dacă sînt colorate (desenele)? Pur și simplu, i-a schimbat calapodul, așa că dacă vă așteptați la un roman de aventuri de o temperată originalitate, s-ar putea să greșiți cartea.
C.P. continuă aici, parodic, bulversantul lui roman de debut, care la prima ediție n-a avut decît 5.000 de exemplare, și acelea greu vîndute. Linia desenelor, cu unghiuri ascuțite, parodiază, la rîndul ei, personajele celebre din serialele americane cult, mai apropiate de zilele noastre. Apropo, pentru fețele unora dintre personaje au pozat cîțiva dintre confrații de workshop scriitoricesc ai lui Palahniuk, pe care acesta îi și numește într-o notă ce apare pe partea interioară a copertei, notă în care C.P. mărturisește: „Cartea de față s-a născut în timpul unei cine delicioase pregătite de Mark Mohan“. Cît despre de-acum clasicele „mulțumiri“, la Palahniuk textul lor are doar cîteva rînduri, în care sînt înșirate mai multe nume și atît. Construit din enunțuri telegrafice, de o impertinență fără cusur, romanul are un ritm nebun, de thriller cu accelerația apăsată la blană, cu replici care mai întîi te contrariază, dar care te conving în secunda a doua, și cu personaje mai mult sau mai puțin enigmatice, care au o identitate cît se poate de bine conturată și literar, nu numai în desene. Dacă sînteți în stare să vă împăcați cu toate aceste șicane la adresa spiritelor pioase și ciudățenii răutăcioase, marca Palahniuk, cred că romanul ăsta de benzi desenate o să vă intereseze și s-ar putea să vă și placă.
Chuck Palahniuk, Cameron Stewart, Dave Stewart, Nate Piekos, David Mack, Fight Club 2, traducere de Dan Croitoru, Editura Polirom, 2020.