Mulți l-au cunoscut pe Tomas Alfredson prin intermediul elegantului Tinker Tailor Soldier Spy. Alții, mai puțini, l-au descoperit ca pe un regizor sclipitor și cu nerv în excelentul Let the Right One In. Subiectiv vorbind, ultimul mi se pare net superior primului, în ciuda distribuției mai sărace în celebrități, în ciuda poveștii de anvergură mult mai redusă, în ciuda a tot ce ar mai putea fi adăugat. Sau poate tocmai de aceea. Tinker… era Behemotul cinematografic, așteptările erau mari, a venit, a rulat, a confirmat, a fost aplaudat. Let…, în schimb, a venit de nicăieri, mai mic, mai adînc, mai nervos, mai exotic și, totuși, mult mai înfipt cu caninii său vampirici în jugulara naturii umane.
În orice caz, indiferent de titlul preferat, prezența lui Anderson la cîrma unui Scandi-noir plasat între zăpezile înnegurate ale Norvegiei promitea extrem de mult.
În plus, subiectul nu venea de nicăieri. Jo Nesbø e un autor de romane polițiste apreciat de cel puțin 30 de milioane de cumpărători. Harry Hole, detectivul sau fictiv, nu are faima lui Sherlock Holmes, dar nici nu se bucură de obscuritatea Minervei Tutovan.
Pe scurt, un subiect promițător, plasat în zona înghețată de confort a regizorului. Ce ar putea merge prost?
Practic, totul.
Dacă Norvegia zguduită de asasinatele criminalului în serie, mare amator de oameni de zăpadă plasați în locurile în care își face de cap, arată superb, peisajele și arta filmării fiind gata oricînd să dea lecții proletarilor de la Hollywood despre cum se trage un cadru bun să taie răsuflarea celor mai impresionabili spectatori, povestea în sine suferă ca un american plecat în șlapi să viziteze fiorduri.
Premisa e promițătoare: un necunoscut dement a descoperit că e frumos să răpești și să omori tinere mame infidele, lăsînd în urmă un sinistru om de zăpadă. Frumos, sîngeros, îmbietor.
Dar.
Departe de-a se derula cu gheara spaimei în spate și cu răsuflarea întretăiată de suspansul așteptării, scenariul preferă să dea prin gropi, proptindu-se în coincidențe bizare și întorsături forțate, completînd restul cu dorința aprigă de-a căsca de teamă și de-a adormi de atîta interes. Detectivul lui Michael Fassbender e un bețiv credibil, dar un investigator care mai degrabă pune mîna pe un indiciu pentru că a călcat cu palma pe el în timp ce mergea liniștit pe lîngă drum, pe lîngă gard. În plus, faptul că deja se vede din Bulgaria cine e asasinul norvegian cu mult înainte de punctul culminant dezumflă complet orice chef de film.
Și totuși, cum a fost posibil un asemenea rateu? Alfredson a încercat să explice prin „știți, n-am avut timp să termin de filmat, cam 15% din scenariu a rămas pe dinafară”. Să admitem. Dar cînd același film are drept editori pe Thelma Schoonmaker – trei premii Oscar – și pe Claire Simpson – un premiu Oscar –, uiți de 15% și te întrebi cam ce buruieni au fost plivite înainte de montajul final. Foarte probabil, un colaj cu toate scenele aruncate ar fi un produs de groază excelent.
The Snowman. R.: Tomas Alfredson. Cu: Michael Fassbender.