Am tot stat pe la cozi cu copii și oameni mari. Să intrăm pe gratis. Pentru că doar o dată pe an poți să mergi la muzeu, să stai la coadă, și să nu apuci să vezi nimic.
Au fost și frumuseți, viori și chitariști, și scris mic și mult, pentru enciclopedici. Să vezi, să citești, să te umpli. Chiar și multe exponate. Uite, la Enescu, o fată îl pusese pe iubit să-i facă poze — ea, luată din spate, ieșită pe balconet și privind. Ș-avea o rochie fără spate. Neagră. Operantă. Încolo se vedea orașu-n noapte. Strunele nebunele s-auzeau din sală. Ea-și făcea poze cu hashtag. Clar de lună.
Pe la miezul nopții, am ajuns și la muzeul municipiului, unde lăsa doar pe calupuri. Câte cinșpe, câte cinșpe. Dar lumea tot se-mbulzea. Și mușca din cașcaval. Fata de la personal striga după trișori. Dar ‘geaba, că ei tot se orientau. Municipiu.
Înăuntru, stoluri de iubitori de cultură și mulți fani, mai ales jos, la DaVinci. Tot aici, și deliciul serii — un domn inginer explica de zor la două doamne, ceva cu principiul scripeților. Prima doamnă, o copie fidelă a Violetei Beclea Szekely în contemporaneitate, îmbrăcată în echipament complet roz, de la sponsorul oficial Dragonul Roșu, părea că înțelege. Ailaltă, luna a 7-a, mai puțin.
La un moment dat, cei trei se opresc în fața portretului Mona Lisei. Nu prind toată discuția. Vin înspre ei doar pe final. Violeta, cu un ochi la Mona Lisa și cu unul la colega, o întreabă:
— Auzi, tu crezi că-i cel real?
Pauză de gândire, cât colega își mângâie burtica. Niciun răspuns. Nici inginerul nu știe. El nu e pe artă. Liniște și pâclă. Continuă tot ea:
— Totuși, nu cred. Că s-ar fi făcut mai mare tam-tam. Deși, la cât de proști sunt românii…