Dumitru Bălțat este un tip bine,
ajuns la frumoasa vârstă de 55 de ani, căruia nu-i lipsește nimic. Dumitru Bălțat este, ca să folosim un clișeu, un om împlinit: are un serviciu bun, o casă decentă, mașină de la locul de muncă și mâncarea asigurată. În 1959, când ursitoarele s-au strâns, pe 19 octombrie, în Tălmaciu, județul Sibiu, să-i ureze una-alta lui Dumitru al nostru, probabil că au fost foarte darnice în previziuni, căci Mitică nu duce grija zilei de mâine și, în nici un caz, a celei de azi.
Dar Dumitru a ajuns unde a ajuns prin muncă asiduă și prin enorme sacrificii. El a făcut școală multă. Mai întâi la Tălmaciu, că era aproape de vatra strămoșească, mai apoi la Cluj, la Sibiu și la Atena. Lui Dumitru i-a plăcut cartea, și-a dat doctoratul, ba chiar, o vreme, a și fost asistent universitar la limbi clasice. Cine știe, ar fi putut fi un mare cadru didactic, dacă viața nu l-ar fi purtat pe alte nebănuite căi.
Dumitru are, așadar, 55 de ani și e angajat la stat, pe un post inamovibil. Statul și numai statul îi plătește lunar 6.994 de lei și există perspective de avansare și, respectiv, de creștere a salariului. Poate că procesul de avansare va mai dura, dar nu-și închipuie nimeni că drumul lui Dumitru s-a împotmolit în Tulcea, departe de Tălmaciul natal, și că el nu va prinde, în următorii ani, un post mai bun, mai bine plătit, mai aproape de casa părintească.
Dar nici în Tulcea, unde lucrează din 2008, nu-i e rău lui Dumitru Bălțat. E un om influent, cu relații, care face ca business-ul în care activează să nu întâmpine nici o piedică pe plan local. A reușit să elimine concurența, iar acum, de exemplu, firma lui este singura care vinde lumânări pentru botezuri și nunți. Un pas mic pentru corporație, dar mare pentru Dumitru.
Când vrea Dumitru să se dea mare,
închide străzile din oraș și se plimbă alături de angajați și de fani, două-trei ore, cât să nu obosească prea tare. E frumos, nu spun nu. Uniformele angajaților strălucesc în soare, fanii sunt căzuți în transă, iar ceremoniile sunt de un ritualism cuceritor. Nu, chiar e mișto viața lui Dumitru, păcat că nu sunt și copiii lângă el, să-l vadă și să aibă cu ce se mândri.
Căci Dumitru, din nefericire, nu are copii. Și nu e nici căsătorit. Nu că n-ar fi o partidă bună, ar fi slut sau ar avea alte defecte ascunse. Nici vorbă.
Doar că, pe 5 mai 1989 (na, că se fac 26 de ani în curând), Dumitru Bălțat a rupt-o cu cele lumești, definitiv, atunci când a devenit Visarion, în urma tunderii în monahism de către răposatul turnător al Securității Antonie Plămădeală, fost mitropolit al Ardealului. Călugăr la 29 de ani, episcop al Tulcei la 48 și încă episcop al Tulcei la 55. Parcă timpul s-a oprit în loc pentru Dumitru, parcă timpul merită un impuls, un brânci, un șut în cur ca să se miște mai repede. Forurile superioare trebuie să vadă ceva mișcare, ceva activitate, căci, altfel, fostul Dumitru, actualmente Visarion, va îmbătrâni aiurea la una dintre cele mai sărace filiale ale corporației BOR.
Câtă vreme soarta orei de religie, de exemplu, era indecisă,
toți profesorii de religie din subordinea lui Visarion au jucat safe: fără îndoctrinare inutilă, fără catehism, fără pilde îngrozitoare și fără exagerări. Dar Biserica a înfrânt, iar procentul părinților care, experimental, și-au înscris copiii la orele de religie a fost undeva între 80 și 90%. Moment în care Visarion s-a văzut stăpân deplin pe plantația de creiere curate și a poruncit descinderi în biserici, împărtășiri și spovedanii forțate, unele ascunse sub mantia generoasă a „Școlii Altfel”. Asta după ce leitmotivul campaniei locale pentru acceptarea orei de religie a fost mila față de titularii pe post, care ar rămâne fără surse de venit.
Dar asta nu-l face pe Visarion un tip antipatic, ci doar un prost strateg, care-și înfoaie barba după o victorie minoră, de complezență. Probabil, după acțiunile lui din ultimele săptămâni, mulți părinți îngăduitori vor găsi alte preocupări pentru copiii lor în timpul orelor de religie transformate, brusc, în ore de catehism ortodox.
Ex-Dumitru, actual Visarion, e, totuși, pe cai mari.
Nu doar copiii i-au devenit ținte ușoare, ci i-a luat la ochi și pe adulți. Ani de zile, pastoralele sale de Paști au rămas doar niște exerciții obligatorii, prestate de nevoie și îngropate în arhiva episcopiei Tulcea. Anul acesta, însă, preoții din toate parohiile din subordine au primit ordin să citească, în noaptea de Înviere, pastorala lui Mitică. Au citit-o, ce să facă… Doar că Dumitru Bălțat, poreclit de turnători Visarion, a scris la nervi, cu sabia neavansării deasupra capului, și i-a ieșit prost. În trei sferturi din pastorală i-a certat pe enoriași, iar celor care vin pe la biserică doar de Paști le-a spus verde-n față că sunt interesați doar de un „ritualism păgubitor”. Cam la fel de păgubitor ca ăla în timpul căruia ies ei pe Strasse cu cruci, icoane și țoale de mii de lei. Dar probabil că ăla nu e păgubitor, ci aducător de bani.
Oricum, cea mai frumoasă frază din pastorala lui Mitică/Visarion Bălțat rămâne asta: „Chemarea praznicului Învierii este aceea de a învia și noi, de a ieși din mormântul nesimțirii și al păcatelor”. Frumos, înălțător și creștinește! De la înălțimea celor 6.994 de lei câștigați lunar, fără a plăti chirie, utilități, țoale sau potol, Mitică vrea să-și scoată oile din „mormântul nesimțirii”.
Corect, în definitiv, căci nesimțire se cheamă, în secolul XXI, să mai dai statului impozite din care să îngroașe buzunarul și obrazul lui alde Visarion al Tulcei, ciobanul spiritual preocupat să prindă doar o stână mai grasă, de arhiepiscop sau, de ce nu, de mitropolit.