A fost o mare discuție – și ea continuă netulburată pe valurile Internetului – despre cît de nimerită a fost înlocuirea lui Pierce Brosnan cu Daniel Craig. Din punctul meu de vedere, lucrurile stau foarte simplu: actualul James Bond are de partea lui nu doar mutra de miner care ar falimenta un cabinet de avorturi ilegale, ci și charisma unei cazmale. Altfel, omul e perfect, se integrează bine și, ce să zic, nu se găsea un actor mai potrivit pentru o mînă de filme mediocre. Aș spune proaste, dar oricît aș încerca, memoria mea n-a reținut nimic din ele. Mai știi, o fi vreun procedeu prin care psihicul se apără de amintirile traumatizante.
În același timp, trebuie să-l admir pe Brosnan. Nu, nu pentru rolurile de 007, ci pentru perseverență. A făcut Daniel Craig niște filme penibile? Un om normal ar sta pe margine, ar face mișto de ele și și-ar vedea de viața aia plictisitoare a lui, plină de top-modele și jacuzzi. Pierce Brosnan, nu! El e băiat ambițios. El nu pune machiajul în cui. El sare din șaua calului direct în platou și demonstrează tuturor că nu i-a trecut vremea. Poate și el să facă filme proaste.
Povestea sau, mă rog, suma de clișee de-a lungul cărora e croșetat scenariul e simplă: Peter Devereaux (Pierce Brosnan) e un fost agent CIA, actualmente alcoolic, pe care mîna sorții îl smulge din fața sticlei pentru o nouă misiune. Nu insist asupra ei, aveți destul timp s-o apreciați de-a lungul filmului și de-a latul replicilor. Practic, este o sumă de elemente recuperate din toate filmele cu spioni pe care le-ați văzut vreodată: un erou cu bagaje imense în trecutul tenebros, un fost protejat devenit dușman, o cetățeancă fatală, ruși cît se poate de fesebiști, explozii, urmăriri și, evident, o întorsătură neașteptată pe care o aștepta toată lumea plătitoare din sală.
E drept, pelicula începe acceptabil. Dacă aveți prin zonă un cinematograf căruia îi pică lumina după primul sfert de oră, mergeți cu încredere, veți avea o experiență faină. Ba chiar s-ar putea să ieșiți din sală ferm convins că filmul e acceptabil, dar sabotat de nenorociții ăia care au furat curentul țării.
Altfel, senzația de disperare că filmul se scufundă în mlaștina banalului plictisitor se acutizează cu fiecare secvență, iar elementele aruncate cu polonicul, doar-doar vor schimba gustul de stătut, nu fac decît să atragă și mai mult atenția asupra trucului ieftin.
Mai mult – sau, mai bine zis, mai rău –, scenariul insistă să dea în gropi în materie de personaje. Trecem peste antagoniști, experți în ticăloșia lor și, brusc, proști ca absolvenții de “Spiru Haret” cînd povestea o cere. Am înțeles, ați pus douăzeci de maimuțe în fața a douăzeci de tastaturi și a ieșit ce-a ieșit. Dar ce te faci cu personajul principal? De ce acum e Bond, Tataie Bond, gata să spulbere tot ce mișcă, iar cinci minute mai tîrziu se înfige tremurînd în țuica de Tulcea? De ce insistă să pună cutter-ul pe cetățeanca vinovată doar de niște sex cu antagonistul? Nu mai bine își aducea aminte că a fost James Bond și năvălea romantic pe ea în poziția pensionarului pînă cînd își umilea adversarul?
Să mai adaug una: de ce insistă să mestece toate replicile devenite clișee de pe vremea cînd Sean Connery își punea papionul prima dată?
Sigur, se vor găsi inși care să apere deciziile tîmpite de scriitură și să explice foarte doct că nu scenaristul e idiot, ci personajul e complex. Eu am căutat „complex” în dicționar, dar o definiție de tip „echivalentul de comportament al sindromului Tourette” n-am găsit.
Per total, spectatorul iese din sală bîțîind din cap așa cum ar face în mod normal doar inșii care au urmărit un maraton de derviși învîrtitori. Nu pricepe motivația personajelor, nu pricepe nevoia de măcel, nu înțelege de ce planul malefic al rusului nu era deloc malefic și, în final, nu înțelege de ce Pierce Brosnan trebuia să se facă de rîs într-un film care ar fi impresionat doar dacă nu s-ar fi făcut și filme bune cu spioni. Sau filme în general. Sau imagini pictate în peșteri.
November Man. R.: Roger Donaldson. Cu: Pierce Brosnan, Luke Bracey.